Infernul - cântul I - II - Dante Alighieri

INFERNUL

CANTUL I
PROLOG LA DIVINA COMEDIE

Dante, rătăcind într-o pădure întunecoasă, ajunge la poalele unui
deal. Cele trei fiare. Apariţia marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea
dintre cei doi poeţi. începutul călătoriei.
Spre-amiaza vieţii1 noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă2 mă rătăcii3 pierzând dreapta cărare4.
Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-aj şi mă-nfioară gândul ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă şi stufoasă.
Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte, amintire, cântă.
Intrai în codru fără-a şti de mine,
căci somnu5-în vine mi-l simţeam cum *ă,
când m-abătui din calea de lumine.
Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură6 de deal, unde sfârşea cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură,
privii în sus şi coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n blânda rază7 a celui ce ne-arată dreapta cale.
Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-nserarea şi noaptea-ntreagă8 mă ţinuse-n pază.
Şi ca şi cel9 ce, -ajuns la mal, suflarea şi-o trage greu şi simte-n piept balsam când vede-n urmă cum se zbate marea,
aşa şi eu, ce încă-n gând fugeam,
privii-ndărăt pădurea de strigoi
din care-n veci ieşit-a viu vreun neam.
Şi stând o vreme, -am apucat apoi să urc pe coasta neumblată, -arare, proptit în mers pe talpa dinapoi10.
Şi iată dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră1' uşoară, cu păr bălţat pe trup şi mădulare.
Nu se clintea, ci-n faţa mea sprinţară
sălta pe loc şi mă privea semeaţă,
că m-aş fi-ntors dac-ar fi fost spre seară.
Ci-albea pe cer12 o altă dimineaţă
şi soarele urca cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau când cel ce-mparte viaţă
îl zămisli pre dânsul şi pre ele; ai zilei zori13 şi dulcea primăvară aripi dădură-ncredinţării mele
că voi scăpa de-mpestriţata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-mi dezică un leu14 ivit, cu ascuţită gheară.
Părea că sare şi-ntr-adins ridică fiămându-i bot încercuit cu-oţele, că şi văzduhul tremura de frică.
Şi o lupoaică15 numai os şi piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări şi ea uşoară-n pas şi iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute16.
Şi ca şi cel ce bucuros adună,
şi-apoi, de-şi pierde-avutul, mult suspină
şi-amarul strâns în lacrimi şi-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină17.
Şi-n timp ce stăm şi mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de om 'nainte, părând că-i mut18 de lung ce-a fost tăcut.
Când îl văzui, strigai ca scos din minte:
„Oricine-ai fi, făptură-adevărată
ori umbră, -am zis, ajută-mă, părinte!"
„Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinţi19 lombarzi m-au zămislit din lut şi-s mantovan20 de mamă şi de tată.
Deşi târziu, sub Iuliu21 m-am născut şi-o viaţă-n Roma sub August am stat, dar numai zei ce mint22 am cunoscut.
Poet am fost23 şi-n lume l-am cântat
pe cel purces24 din Troia-n drum pe mare,
când mândrul Ilion s-a fost surpat.
Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?"
„Virgil eşti oare?25 Şipot nesecat,
Din care-n val cuvântul tău se-mparte?"
cu sfiiciune mă rostii-ncurcat.
„Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ţi-am citit din carte.
Tu mi-eşti maestru şi tot tu părinte, şi de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.
Priveşte fiara26 ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, şi-alung-o de la mine, căci mă-nfior din creştet până-n poale."
„Pe alte căi să mergi ţi se cuvine, grăi văzând că mă îneacă plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime.
Căci astă fiară, adăugă tot dânsul,
când vede-un ins, cum stă mereu la pândă,
de-i taie calea, -nfige colţii într-însul.
E rea din fire şi mereu crescândă o mistuie o foame grea, străbună, şi-abia mănâncă, e din nou flămândă27.
Cu multe fiare28-n lume se-mpreună şi multe-or fi, până va fi să vie copoiu29-ales ce-n chin va s-o răpună.
El nu din glii va strânge avuţie, ci va răzbi cu dragostea şi mila, iar ţara sa-ntre Feltre-are să fie.
Doar el va izbăvi de rău umila Italie30, pentru care, cum se spune, murit-au Turnus, Niso şi Cammilla.
Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi pustii şi seci, de unde pizma-a-azmuţit-o-n lume.
10
Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ţi paşii şi la drum porneşte, iar eu te-oi duce către loc de veci31.
Acolo jos vei auzi cum creşte suspinul gloatei ce-n tumult pestriţ a doua moarte32 hohotind cerşeşte.
Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi33 să ardă-n foc, căci şi de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.
Iar de vei vrea să urci şi tu la ei, mai demnă fiinţă34 paşii tăi vor duce şi-am să te las plecând în grija ei;
căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce.
El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri sus şi-l are; ferice-s cei ce-n preajmă şi-i alege!"
I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl râvneşti delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare
şi du-mă-astfel încât *ând s-ajung
la sfântul Petru35 şi pe unde spui
că-i plin de duhuri36 care pururi plâng."
Pornii atunci şi eu pe urma lui.
11

CANTUL II

Invocaţia către muze. Şovăirea lui Dante, dojana şi îndemnurile lui Virgiliu. Rugămintea Beatricei. înspre poarta Infernului
Era-n amurg1; ziua murea cu greu şi faptul serii dăruia cu pace a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face şi-a-nfrânge mila, şi-a răzbi durerea pe care acum din minte2 le-oi desface.
O, Muze3, -o geniu, ajutaţi-mi vrerea şi tu, o minte , care-ai scris şi crezi câte-ai văzut5, aici să-ţi văd puterea!
„Poete, -am spus, să nu mă-ncredinţezi preaînaltei căi6, până ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi.
Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silv7, cu dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci.
Dar dacă cel ce-a zămislit8 cuprinsul
l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte,
de stai să judeci ce-a purces9 dintr-însul;
căci el fu pus să şadă ca părinte al Romei şi-al imperiului lumesc în Empireu10 cu duhurile sfinte;
iar Roma şi imperiul strămoşesc au fost alese drept lăcaş din care urmaşii lui sân Petru" păstoresc.
12
l
Şi cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorţi victoriei lui12 şi mantiei papale.
A fost şi sfântul Pavel13 printre morţi spre-a strânge-ndemn credinţei ce-ntăreşte şi ne deschide a mântuirii porţi.
Dar eu14 la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel; demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.
Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta mea; pierdut, pe tine, tată'5, -n ajutor te chem."
Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut
şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
aşa şi eu sub poala coastei sure16 tot cumpănind, îmi mistuii pornirea17 ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.
„De nu mă-nşel18 şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.
Dar am să-ţi spun, ca să-ţi alungi sfiala, de ce-am venit şi cum am plâns atunci când prima dată ţi-am aflat greşeala'9.
Eu stăm în Limb20 printre bătrâni şi prunci, când mă chemă o doamnă21 blândă-n fapte, frumoasă-atare22, că-i cerui porunci.
13
Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte şi prinse-a zice cu cerescu-i glas, amestec pur de cântec şi de şoapte:
ŤO, mantovane, suflet demn23, ce-ai mas vestit în lume, deşi plângi cu morţii, şi-a cărui faimă creşte pas cu pas,
cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorţii,
se zbate singur în pustiu, sleit
şi dă-napoi învins de spaima morţii.
De aceea zic, mă tem24 c-a rătăcit şi că-ndeajuns nu m-am vădit grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit.
Te du dar tu; cu vorba-ţi măiestrită25 şi tot ce crezi că de-al său bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită.
Surit Beatrice26 eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă reîntoarce vreu şi m-am pornit la al iubirii semn.
Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta purtare27.ť Tăcu apoi şi-am prins a zice eu:
ŤDomniţă a virtuţii28, tu, prin care se-nalţă omul mai presus şi-i smult din cerul lunii ce se-nvârte arare29,
mi-e atât de drag porunca30 ta s-ascult, că şi cu alta de pe-acuma mă-nvoi: vorbeşte doar; nu-i lipsă de mai mult.
Ci cum nu pregeţi să cobori la noi din locul sfânt ' din care spui că vii şi-unde tânjeşti să te întorci 'napoi?ť
14

ŤDe vrei să ştii cu de-amănunt, grăi,
am să-ţi răspund de ce m-am rupt din soare
şi fără frică mă pogor aci.
Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om şi-şi fac din rău un ţel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare.
Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru iad32 să nu mă poată-nfrânge
şi nici văpaia ce ţâşneşte-n el.
Prea bună-n cer o doamnă33-amarnic plânge de pasul greu spre care drum îţi cei; doar ruga ei judeţul aspru-l34 frânge.
Ea pe Lucia35 o chemă, şi ei
îi spuse blând: Cel ce se-nchină ţie
te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei.
Vrăjmaşă-a suferinţei pururi vie,
veni Lucia pogorând pe dată
pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahie36.
Şi: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuţi, grăi, pe cel ce-n lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată37?
N-auzi cum plânge38 şi te cheamă-anume,
luptând cu moartea39 într-adins ivită
pe-un râu40 mai aprig decât marea-n spume?
N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-şi cate, de ce-i rău să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită
m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta, ce jos ţi-adună fală41 şi pe mulţi subjugă.ť
15
Şi-astfel zicând42, obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, şi-l feri de mine şi plânsul ei mă-mpinse mai vârtos.
Urmându-i vrerea, am venit la tine şi te-am scăpat de-nverşunata fiară, ce nu-ţi da pas să urci pe culmi senine.
Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite şi nu cutezi, şi teama te-mpresoară,
când ştii că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la *ţi de slăvi43 şi soare şi vorba mea doar bine îţi promite?"
Ca florile44 ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de Iumine, se-nalţă drept pe lujere uşoare,
la fel curajul se trezi în mine, şi-atare râvnă mă-ntări şi-ardoare, că vorbele-mi ţâşniră tari şi pline:
„O, negrăit de bună-i doamna care45 m-ajută-n cer şi tu, ce te supui poruncii ei, fără s-aştepţi rugare.
Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui şi-atare vorbe-ai revărsat şuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi46.
Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz47, stăpâne şi maestre. Porneşte!"-am zis şi-n urma lui apoi
mă-ncredinţai cărărilor silvestre48

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri