Cristian Andronic - creaţii proprii

Tu râzi și totuși tristă, cu ochii mă petreci,
Când nopțile în mine-s din ce în ce mai reci.
Căci am iubit odată, dar astăzi nu mai pot,
Dacă a ars iubirea, s-a stins în noi de tot.

Aș vrea să-ți spun că plouă, ce fenomen ciudat...
Se scutură gutuii în clipe care trec.
Întind spre lume, mâna, și-o-ntorc îngândurat,
Și nu mă pot decide s-apăs butonul rec.

Pornisem în galere pe valurile mari,
Alături, albatroșii ducând în aripi, norii,
Cu zgomot de furtună, cântau vizionari,
Și se-auzea într-una, numai ,,Memento mori".

Sunt mugurii aceștia, de gheață și de floare,
Și-un dor aduce iarnă și-o lasă-n fiecare.

Și ninge peste viață, și zările sunt sure,

Trăiam să-ți scriu poeme și să le smulg din clipă,
Sondam în sentimente, tot ce era ascuns,
Dar toate-acele vremuri, au devenit risipă -
Oricum o poezie, nu este de ajuns.

Și-n fiecare clipă a nopților ciudate,
În care mieii singuri, devin tot mai tăcuți,
Știu, când vuiește trenul, că ești tot mai departe,
Căci toți, până la urmă, ajung necunoscuți.

Iertați-mă, iertați-mă, vă rog,
Când spun că-s plictisit de fiecare,
Consum tot ce e vechi, ca pe un drog,
Să nu ajung, curând, la disperare.

Întuneric, pian, și tristețea apasă,
De aici ai pornit și aici o s-ajungi -
În ochii de cer, care nu te mai lasă,
Pendulându-ți în suflet, nopți îndelungi.

sau După beție

Beam vin în noaptea rece, cu lună sângerie
Când radiola veche, pe-o bandă de vinil,

S-a stins atunci, lumina, și trist, în întuneric,
Am început, de-odată să îți recit ceva,
Iubirea rămăsese, un lucru periferic -
Oricum o și pierdusem, de mult, pe undeva.