Camelia Ardelean - creaţii proprii

(sonet)

Păşind încet prin iarba dintre stele,
Împotmoliţi pe dulcele tărâm,

Povara pietrelor din noi
Întipărită-i pe retină,
Cu simțăminte-n carantină
Greblăm păcate-n mușuroi.

Pe prispa verilor de foc,
Am zăbovit cu nonșalanță –
Indispensabilă vacanță
După plonjonul în amoc.

Sub fantasme înflorite într-un falnic univers,
Am țesut, din nestemate, o atavică Lactee,
Cu apusuri erodate de un astru nou, imers –
Un șirag de lampioane pe-o cromatică alee.

Mi-am înfruntat și viața uneori –
Pândind-o, dintr-un colț, retrospectiv
(Ca fost prieten – îngerul captiv),
Ratez cărarea dintre meteori.

E prima zi când mă simt vie
Și cred că moartea mi-a murit,
Mă întrupez dintr-o stafie
Cu iz de lemn mucegăit.

Zidiți în cochilia de fantasme,
Abrutizați de dogme sau plăceri,
Absenți la tot, refugiați în basme,
Ne rușinăm, trufași, de ce-am fost ieri.

Se tânguie natura cu glasu-i enigmatic
Și deapănă, confuză, apusuri primitive,
În filele-i de gheață – atavice misive;
Își toarce anotimpul fuiorul său, apatic,

Când inima-i o coală de hârtie,
Așterni pe ea mătase ori dureri,
Te rogi, măcar în vis să nu disperi –
Frămânți sub pleoape umbra-i sidefie.

Mai stau pe câte-un nor, din când în când,
Pe aripile vieții fluturând;
Surâd, într-un discurs chiar jovial,
Și clipei reci, scăldate-n trivial.