Balan Tiberiu - creaţii proprii

La noi în suflet este toamnă iar
Reînviind în mine ființa vie.
Trăiesc acest neomenesc coșmar
Prin vântul rece și melancolie.

Ploua cu părți din noi peste tot în lume.
Ne-am sacrificat trupul care încă arde.
O mare parte din oameni au intrat în case.
Iar alții se plimbă triști pe bulevarde.

Ce se întâmplă când iubești și pierzi și ultima speranță?
Când uiți că ești un om și pleci și mori și nu revii la viață.
E prea târziu și nu mă crezi, dar mâine voi pleca departe,
Să mor în Cluj, să mor în Iași, zdrobit de file, semn de carte.

Iubito,
Nu te iubesc.
Te ador.
Ca un poem pe care-l recitesc,

Puțină tristețe în suflet și încă o gură de moarte,
Beau timpul din pura clepsidră, rămâne doar zațul și noapte.
Și tot întunericul lumii trăiește în mine și-n tine,
Și-n portul naivelor gânduri, o barcă pierdută revine.

Din furcă ridic receptorul,
Se-aude un mut dezacord.
Și-mi pierd și curajul și tonul,
Îl simt, Bacovia-i mort.

Atunci când ți-am zis că te iubesc, te-am pierdut,
Ai alunecat prin mintea mea ușor firavă.
Pierzându-te, de fapt, adânc am început
Să nasc din toată dragostea numai otravă.

Nu-i nimic, poți să pleci,
Să distrugi, să înfrângi,
Să mă frângi și să legi
Chiar și ștreangul, să plângi.

Mi-ai lăsat otravă în minte și doare.
Încet mi-a ajuns la inimă, apoi
Purtam dialoguri cu mine, pe care
Le-am transcris să le purtăm și noi.

În liniștea unei viori,
Și-n tot decorul vieții gri.
Coboară toamna de prin nori
Pe brațe triste de copii.