AlCremardia - creaţii proprii

cumva acolo sus se'ntamplă ceva fabulos
momentul acela de linişte de dinaintea creaţiei poate

- în mine încolţesc sacre icoane

cineva îmi spunea că păpădiile au prostul
obicei de a încărunţi din plictiseală

- ridică-te Lazăre tu eşti Dumnezeu şi biserică

cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete
la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor
salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul

câtă uimire este în aburul ce se ridică din câmpie
în dimineţile cu rouă eu cel venit din munte în bejenie
în genunchi bolborosind rugăciuni de taină

am visat cum câmpia se desface în două în noi
cum roua se frânge sub pleoapele aprinse
bolnav de frunză dudului timpul îi moare
iar tu respiri cu greu şi încet, încet în lanul cosit

e atâta căldură furioasă lăţită peste tot
cumva soarele s-a prelins pe lângă bolta subţire
umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit
ies aburi în zare ca nişte duhuri rele

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua
pe furiş sub norul de fum şi-o frunză de laur

cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea