Sacra banalitate - Adrian Păunescu

Ea şi el Sunt la fel,
Fiecare cuplu este sfânt,
Dar ca noi,
Ca noi doi,

Nu e, totuşi, nimeni pe pământ.
Pe toate scenele din lume
Mereu, mereu aceleaşi nume
Mereu, mereu, mereu aceiaşi doi,
Un El şi-o Ea, aceeaşi dramă
Până ce ea devine mamă
Şi-aceia doi suntem, suntem şi noi.
în Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
într-o-ncleştare fară de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.
Şi, Doamne, ce banalitate,
Le ştim de la-nceput pe toate,
Toate iubirile se nasc şi mor,
Şi, totuşi, eu cu nebunie
Mă dăruiesc cu totul ţie
lubindu-te-mpotriva tuturor.
De-arfi ca şapte, opt planete
Aceeaşi dramă s-o repete
Eu piesa mea o joc pân-la final,
Mereu, mereu aceeaşi dramă
Ne înrobeşte şi ne cheamă
Şi te iubesc eroic de banal.
Din jugul meu cu două locuri
Aprind în toată lumea focuri
Şi mâna stângă este facla mea,

Şi din adresă în adresă,
Mereu, mereu aceeaşi piesă,
Dar eu ca-n Shakespeare te voi adora.
Mai vrem să mergem şi-astă-seară
La drama ce ne-o comandară
Să fim actorii tragicului rol,
Un El şi-o Ea de-a pururi fi-vor,
Jucăm, stimate dom' regizor,
Chiar dacă astăzi teatrul va fi gol.
V-aţi plictisit, poftiţi acasă,
Singurătatea-i mai frumoasă
Decât orice orgoliu omenesc
Şi-ţi spun, când nimeni nu mai este,
Originala mea poveste,
Ca la-nceputul lumii, te iubesc.
Jucăm în piesa ce consacră
Banalitatea cea mai sacră,
Banalitatea că mai suntem vii,
Şi mai strigăm din şapte arte,
Strigăm de dincolo de moarte
Trăiască bucuria de-a iubi!

(Manifest pentru mileniul trei, 1986)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu