Dragoste în fân - Adrian Păunescu

Să mergem amândoi la strâns de fân
Și soarele să ne lucească-n coasă,
Din când în când, în urmă să-ți rămân
Ca să te văd aprinsă și frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi,
Un fel de nimfă cu picioare brune,
Și-n patima magneticei amiezi
Eu să îmbrățișez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt
Și sângele începe brusc să fiarbă,
Să cad asupra ta ca trunchiul frânt
Și-n dragoste să ne-mbrăcăm în iarbă.

Și să miroși a soare și-a trifoi,
Și să te-ntorci în paza umbrei mele,
Și să simțim tot cerul peste noi,
Și gărgărițe clinchetind pe piele.

Și leneș scuturându-ne de fân
Să trâncânim un soi de amănunte,
Din cele ce pe buze mai rămân
Când se arată ploaia dinspre munte.

Și să uităm și noi, într-adevăr,
De forma noastră peste clăi rămasă,
Iar tu să-ți aranjezi zburlitul păr
Privindu-te în luciul blând de coasă.

Adăugat de: segemarius

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu