Umbre - Virgil Carianopol

De cum am trecut de diguri,
Căruța s-a-mbolnăvit dintr-o dată de friguri.
Am dat drumul calului, fără frâu.
De-o parte și alta, porumbii, cu pistoale la brâu,
Mă priveau hoțește.
Îi auzeam șoptind, parcă nu vorbeau românește.

Căruța încărcată, parcă era de fier.
Peste fân, se suise și noaptea până la cer.
Deodată luna s-a arătat plină,
Înecându-ne în lumină.
Calul s-a înfiorat și-a pornit mărunțel.
Luna ca să-l ajute, a pus și ea un cal lângă el.

Până-n satul vecin, au tras amândoi,
Mergând ca vântul printre șirurile de păpușoi;
După aceea, când am ajuns în sat,
Luna și-a luat calul și-a plecat.

Toată noaptea am mers fără îndemn,
Bocănind pe drum, ca un om cu picioare de lemn.
Din când în când, luna mai venea
Și punea calul la căruța mea.

Când am ajuns acasă, luna pierise.
Noaptea nu știu pe unde sărise.
Soarele, ca un pom pletos,
Își târa crengile pe jos…

(din ciclul Cântece neauzite, din ant. Scrisori către plante, 1997

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Virgil Carianopol








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.