Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare - Vasile Voiculescu

CLIX

A câtă oară zorii mă prind fără de somn ?
Dă iarna buzna, anul îşi lăpădă coroana,
Eu în surghiun, departe
Când ai să-mi curmi prigoana,
Iar să mă chemi la tine, puternicul meu domn-?
Dar tot veghez — de-aicea — iubirea ta plăpândă,
Ca peste o comoară în veci hărăzită mie
Sunt
Argus, nu c-o sută de ochi, ci cu o mie
De inimi arzătoare şi toate stând la pândă.
Fereşte mai cu seama să pleci pe mare-albastră
Cu oacheşa aceea făţarnică şi rece ;
Năvalnicele-mi gânduri, gonind pe urma voastră,
Vă va stârni tâmpește, corabia să-nece ;
Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu ;
Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu
Dumnezeu.
(Marţi, 7 decembrie 1954)


CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte nendurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii
Mulţi îndrăzneţi pieira în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre.
Cobor, dar fără teamă, -n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti
Ariadna şi-mi dăruişi un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie ;
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir
Ci mai adânc să intru în neagră-mpărăţie ;
Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

(Sâmbătă, 8 ianuarie 1955)


CLXXXIX

Nu m-au târât spre tine nici stearpă desfrânare,
Nici viţiul făţarnic, ci patimă senină ;
Când fluturul îşi arde aripa-n lumânare,
El nu râvneşte seul, ci magica lumină.
Mă sprijin pe-amintire-acum şi-apoi pe moarte ;
Toţi ceilalţi stâlpi cu lumea deodată s-au surpat,
Iubirea putrezeşte pe undeva, departe,
Eternitatea-i încă un vis dezaripat.
M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,
Mi-e sufletul zadarnic şi cere să se culce ;
Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce
Şi-n umedul lui giulgiu mă-nfășură cu umbre
Nici stea, nici cântec ; vine alt soi de noapte, grea,
Mai limpede ca gheaţa şi rece tot ca ea.

(Duminecă, 24 iulie 1955)

CCXXIX

Nu-ţi spun nici un adio : cum n-ai mai exista
Rămâi doar coajă celei pe care-o iau cu mine
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta ;
Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor.
Uit sănii, duc căldura şi forma lor întreagă.
Fur neagra avalanşă de păr când se dezleagă,
Din trup, îmbrăţişarea de vrej ameţitor
Zvârl inima stricată, ce-ţi şchioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri —
Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene —
Capcană-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca
Prometeu,
Am să te-alcătui altfel, dar suflet îţi dau eu.

(Luni, 31 decembrie 1956)


CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din latu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura ;
Să te ador în suflet ; doar duhul să-ţi aleg —
O veşnică-rnbinare a două raze line
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad ;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne
Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

(Marţi, 3 septembrie 1957)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.