Sonet CCXXV - Vasile Voiculescu

Poezie adăugată de: Gerra Orivera


Vei şti şi tu că plânsul adesea e o rouă
ce cade milostivă pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobiţă nouă,
Ţi-adapă rădăcina c-un ţel de mult uitat,
O lacrimă curată e geniul iubirii:
Doar una să-ţi lucească în zările privirii,
Şi vezi, ca Saul, lumea cu ochii desolziţi.
Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte,
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
Învăţ eternitatea cu hohote să plângă.


vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.