Pe drumul de aur al Sidonului - Vasile Voiculescu

Pe drumul de aur de la
Sidon
Veneau trei călăreţi în iscoadă.
Şi-ntrebau pretutindeni de un cocon
Proorocit de-o stea cu coadă.

De mult mergeau aşa,
Fără folos,
Dar neabătuţi de alte ispite;
Şi coborau, zornici,
Iordanul în jos,
Prin pulberea stârnită de copite.

Seara vorbeau liniştiţi între ei
Ce-au să găsească şi cum are să fie;
Răsună voios drumul de clopoţei
Şi ei îşi mângâiau bărbile-colilie.

«Eu, spunea unul, numai să sosesc
Şi-am să şi cunosc locul îndată;
Mi s-a arătat în vis palatul crăiesc,
E cât un munte de marmoră curată.»

Cellalt răspundea plin de îndemn:
«Eu nu ştiu de palate, nici de munte
Eu cunosc pruncul.
S-a născut cu semn.
Trei stele, una-n piept, una-n spate, şi alta-n frunte"

«Adevărat, adevărat, întărea
Gaspard,
Cine-i mag-astrolog nu se pierde:
Eu ştiu că deasupra cetăţii lui ard
Trei sori, unul alb, altul roşu, altul verde.»

Aşa tăinuiau înţelepţii, cu ifos tustrei
Dar păliţi de-un haz fără pereche.
Pufnea calul, se cocoșa de râs cămila, sub ei,
Şi chihotea asinul, pleoştind o ureche.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Am postat aceste doua poezii aici ca sa fie mai ușor de citit.. Le putem compara si analiza mai ușor!
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

"Destul!" urlă de sus năprasnic.
"Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om... vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi lanţurile toate
ce-i leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!"

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi... deodată... făr-un geamăt,
Isus cel sfânt... S-a prăbuşit.

Porni un vaiet în mulţime.
Isus... Isus... era înfrânt...
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum... s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!...

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!...

"Vai, unde-s lanţurile, unde?"
strigă, venind de jos, un sol.
"Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!..."

"Mărire!" Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II. În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

"O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?"

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: "Eli,
arată-Mă din nepătruns!"
Şi-n locul "omului durerii",
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: "Dezbracă-Te şi-aruncă!"
Şi-a tresărit uşor Isus.
"Dezbracă-Te ... Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus...

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă... cămaşa necusută...
lucrată dintr-un singur fir...
cu-atâtea bucurii ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul de neprihănire
şi semnul sfintei unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat...

Isus simţi venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
"Opreşte-Te! Ai dat prea mult!"

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
"Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!"

"Nu-i tot... " Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar...

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ...

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi... boc!... boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor...
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar... boc! boc!... ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ...
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!... Boc!... ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!... Boc!... Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

"Hei, Tu, profet al învierii..."
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

"n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!"

"Nu eşti Ben-David?" spune altul,
"eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?"

"Nu eşti Mesia din vecie?"
rânjeşte unul din tâlhari.
"Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?..."

"Prea mult!” Satan din nou încearcă.
"Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!"

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
"O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!..."

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
"Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt...

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat..."

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
"Tu... azi... vei fi cu Mine-n Rai..."

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. "Eli!... Eli!..."

Deodată... c-un fior... mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus...

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

"Eşti vinovat!" striga oştirea.
"Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!..."

"Eli! Eli!..." se-aude-n bezne.
"Eli! Lama Sabactani!...
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!"

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!...
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar... ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări... se-arată...
cu ochi adânci, cu chipul pal...
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: "Ava!"
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!"

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus...
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

*

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.
Costache Ioanid
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Voi posta si a doua poezie amintita in discuția noastră !
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Iisus în celula

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, în celula
si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina :
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea căpătâna
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mana
si-am adormit o mie de ani...

Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Multumesc, Dana. Fii binecuvântată de asemenea !
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Adevarat,M Horlaci!
fii binecuvantat!
danab
joi, 31 martie 2016



In fiecare dintre noi se dezvolta arta frumosului îmbrăcând straie diferite. Intr-o grădina toate florile sunt frumoase deși sunt diferite ca infatisare. Eu prefer trandafirul, altul prefera crinul si tot așa :) dacă pentru mine trandafirul miroase cel mai frumos, cu ce sunt eu vinovat ? Mai ales trandafirul din Sharon :)

Costache a scris o poezie crestină curată si directa.. Nimeni nu a scris si nu va scrie ca dansul.! El a folosit un limbaj simplu dar eficient.. Nu a scris despre, baba Dochia sau Luceferi. El a scris despre: Isus, folosind un limbaj Biblic.
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Scriu pe fugă
De la munca
N-am eu timp
Ca să-mi ajungă :)

În orice domeniu exista o scara valorică, mai ales in domeniul literaturii.. Binenteles ca fiecare poet este unic in felul lui. Eu îi iubesc pe toți.. Dar cel mai aproape de inima mea rămâne: " Costache Ioanid." Se poate compara oare poezia: Isus in celula" scrisă de: "Radu Gyr" cu poezia: " cele șapte batalii de pe calvar" scrisă de : " Costache Ioanid" ?.. Niciodată! Aceasta poezie este: miorița poeziilor crestine.. Poeziile sunt Împărțite pe categori de către critici literari ci nu de acei care nu fac poezie...
M Horlaci
joi, 31 martie 2016



Foarte frumos ,dragii mei !! Ce placut este sa citesc asa ceva ! Modul cum vibreaza sufletul fiecaruia la poezia unui poet este intotdeauna diferit , este normal sa existe pentru fiecare un Poet ''cel mai'' :) ...diferit de al altuia :)
Dar aceasta aducere in prim plan a poetului favorit este extrem de frumoasa si chiar si un cititor care nu a auzit de poezia unuia sau a altuia ,macar din curiozitate se va duce sa citeasca cate ceva din creatori de frumos.

Asta este o discutie poetica ! Va felicit din inima , mi-ati facut o mare bucurie :)

Gerra, pentru tine , un mic secret al meu ...:))....la fel ca tine , azi, poate dansez cu Esenin , maine lacrimez cu Goga, poimaine ma alina Tarnea ...si apoi prind aripi cu Paunescu... pentru a-l cauta pe Nichita ...ma duc apoi la Omar sa culeg mierea intelepciunii ...si asa mereu , adun daruri de la titanii poeziei , fiecare din ei ''cel mai'' ...pecetluind clipe de o frumusete suprema ...
Cu drag !
Adina Speranta
joi, 31 martie 2016



Cred că deja te-ai lămurit dragul meu Victor, că acel ”cel mai...” a fost o simplă provocare aruncată adevăraților iubitori de frumos – știam deja foarte bine efectul acestor cuvinte, îl așteptam cu dor și drag să văd site explodând în steluțe de cultură și simțirile îndrăgostiților de aceste genii... Îmi cer iertare de am rănit fără să vreau.....
Pe Ioanid nu l-am citit (așa cum nu am citit câțiva recomandați de Critic decât aici) dar pe Gyr îl știu, e devastator, nu pot citi mai mult de două poezii odată, îmi dărâmă toate construcțiile interioare pentru a mă reconstrui în niște arhitecturi halucinante, dar atât de frumoase încât mă dor, cumplit, ispititor, hipnotizant! Poezia lui Gyr în mine se reflectă preponderent prin doi termeni: durere și măreție! Dar durerea nu ca un sentiment deșertificator ci înoitor! Iar acea ”Cu Iisus în celulă” cântată de Tudor Gheorghe mă aneantizează de-a dreptul pentru a mă reconstrui pe alți piloni... ascultată azi, o săptămână îi simt ecourile și dizlocările....
În privința lui Tagore, ce să-ți zic dragul meu! Certată de un prieten bun că pierd foarte mult timp copiind din clasici de un an de când am venit pe acest site (mâine împlinesc un an de când am venit printre voi) în detrimentul propriei mele poezii, i-am replicat că intenționez să aduc la rampă încă un colos al poeziei spirituale, pe Tagore, după care o mai răresc să mă ocup și de poezia mea! Eu nu-s acasă acum, sunt la munte, dar am după mine ”Coșul cu fructe. Fugitiva”! Și țin minte primul meu contact cu Tagore, prin ”Grădinarul” acum mai mult de 30 de ani... Câteva luni am mers pe stradă ca o halucinată, nu mi se suprapuneau deloc imaginile de-acolo cu realitatea în care pășeam și nu înțelegeam de ce nu m-aș pierde definitiv în fabulosul frumos al lui ci trebuie să mă rup dureros pentru ternul de aici.... Așa că i-am prins câteva bătăi de puls, Victor, m-am îmbătat de el nu o dată – așa că-ți înțeleg perfect sfiiciunea aprope ritualică de a te atinge de ei, înțeleg altarele pe care le înalți pentru că nu-s diferite de ale mele! Nu am nimic a mă contrazice cu tine – pentru că ar însemna să-mi contrazic propriile convingeri! Așa că stai liniștit Victore, eu sunt pătimașă, vulcanică, gata să intru în arenă pentru FRUMOS, da cu tine n-aș putea avea o ”păruială” decât pentru diferența de nume: numărul unu al meu de luna aceasta s-ar putea să fie altul decât al tău! Dar luna viitoare ar putea coincide – așa că vom remiza într-o grădină stelară, sunt sigură!:))))
În privința temerii tale că m-aș putea văduvii de vreo frumusețe clasificând – e nejustificată, sunt mult prea lacomă să mă opresc la unul singur, te asigur! Acu trei luni eram împătimită de Ungaretti, acu 5 de Borges, numai de te uiți pe lista postărilor mele ai să vezi ce gamă variată de poeți am adus pe site, unii în premieră, și te asigur că nici un autor postat de mine n-a ratat tronul din inima mea ”cel mai” – fiecare are propriul lui tron, inima mea e compartimentată ca un fagure galactic și are locuri infinite, dragul meu!
Cu drag te îmbrățișez, și mulțumesc că ți candela spiritului aprinsă acolo unde ești!
Gerra
Gerra Orivera
miercuri, 30 martie 2016



Mărturisesc, cu un zâmbet poznaș și lumină în suflet, că am comis-o intenționat, deci aștept spășită (atât cât pot fi eu de spășită!) condamnarea pentru crimă cu premeditare!:))) Prin anii 80 și...mergeam cu un prieten poet la Casa Scriitorilor, la grădina de vară, și petreceam nopți întregi în mijlocul poeților cu un pahar de vin sau bere în față! Când atmosfera lâncezea, se scula Ion Gheorghe și după obișnuitul răcnet ”Ahoe!” pronunța numele unui poet, nu importă care, și spunea formula magică: ”e cel mai mare”, fiind grandilocvent, mai adăuga ”al tuturor timpurilor”, și......explozie! Începeau niște atacuri concentrice cu săgeți metaforice de pe la toate mesele de se-aprindea noaptea în jerbe curcubeice de frumos, de poezie, de cascadele luminescente ale sufletelor unor mari condeieri....Fănuș, V. Tulbure, Ion Alexandru, Jebeleanu.... și ei nu se puteau ”certa” decât în rime, chiar și cei cunoscuți ca prozatori intrau lejer în jocul acesta.... Cred că cele mai frumoase poeme interactive acolo le-am auzit – în jocuri scăpăratoare ale îndrăgostiților de frumos! Păcat că nu au fost înregistrate aceste explozii stelare! Nichita urmărea aceste izbucniri cu privirea încețoșată și un zâmbet ușor, delicat, în colțul gurii, precum un luceafăr privind condescendent la larma muritorilor, și când considera că și-au consumat destul surplusul de energie, zicea și el sideral o strofă din metaforele lui năucitoare care scufunda grădina într-o tăcere grea, compactă și-n nemișcare... timpul se oprea....apoi fiecare se întorcea cu gesturi mărunte, sfioase, la companionii mesei sale, vorbind în șoaptă.....să nu tulbure liturghia frunzelor prin care vântul își scria molcom meandrele drumurilor..... Evident că asta nu ținea mult, și iarăși cineva, dacă nu Ion Gheorghe, spărgea liniștea și......

Mărturisesc dragul meu Horlaci, că am aruncat această nadă premeditat, știind din experiența tinereții mele că e imposibil ca printre împătimiții de frumos (cum mă consider și eu) să nu ia foc fitilul bombei ”e cel mai mare”! )))) Evident că nu clasific interior pe niciunul! De altfel, berbec nestatornic, periodic mă reîndrăgostesc de câte un poet, și vreme de o lună două acesta devine numărul unu galactic! Dar știu că fiecare din ei este ”cel mai mare” fiecare ținând în vârful degetului octava unică a muzicii astrelor pe care numai el o poate vibra!... Deci...

În privința lui Costache Ioanid, mărturisesc că nu l-am citit! Eu am citit foarte mult, dar ca orice autodidact am citit haotic, nu organizat conform unei programe, deși am avut dintotdeauna prieteni multititrați nici unul nu mi-a făcut o listă de lecturi! Poate unde îmi știau spiritul rebel și cât aș fi respectat eu aceste liste....hihihihi....
Așa că dragul meu, departe de a mă supăra contrazicerea ta, mă încântă astfel de ”contre” ce duc la îmbogățirea spiritului nostru, la alte eflorescențe seducătoare! Așa că îți mulțumesc pentru recomandare, cum termin cu Voiculescu mă apuc de el, am văzut că avem vreo 50 de poeme pe site!
Și iartă-mă pentru provocare (ca berbecuț sadea ador jocurile năvalnice) – dar mi-era dor de niște scântei frumoase, eram sastisită de mâzga unor bârfe ce nu-și au locul aici.....
Cu drag
Gerra Orivera
miercuri, 30 martie 2016



Nici nu știu cum să încep mai delicat ca să nu obijduiesc pe nimeni. Dar părerea mea că aceste „locuri” pentru poeți sunt înjositoare pentru însuși Poeții. D-nă Gerra dumneata spui că mai ceva ca Voiculescu nu este poet creștin în România, d-l Horlaci susține că acesta-i Costache Ioanid, eu voi țipa amuș că îndeobște numai Radu Gyr cu adevărat măreața lui „Isus în celulă” face cât toți ceilalți. Și hai să ne păruim! Personal niciodată n-am despărțit Poezia în poezie „creștină”, „patriotică”, „de iubire” etc. Este Poezie și nepoezie. Chestiile acestea le-au născocit cei care nu pot scrie Poezie. Din situația mea(destul de greu pot a găsi cărți românești) am făcut tot ce-am putut și mi l-am păstrat pe Voiculescu, am găsit „Taine” și „Porumbițe albe” ale lui Costache Ioanid, cânt cântecele lui Nicolae Moldoveanu, iar cel mai iubit cântec este „O, crește-mi iubirea” pe versurile lui Traian Dorz(cărțile lui încă le visez). Tremur de asupra unicei cărți pe care o am a lui Radu Gyr, dar nici în cap nu mi-a dat să spun care-i mai ceva din ei. Ei îmi sunt prietenii mei nu mai mici decât Rabindaranath Tagore, pe care-l socot om credincios și culmea: sfătuiesc oameni creștini să-i citească Gitanjali, ca să ia exemplu de Credință. Posibil mai deosebesc poezie „română”, dar în ultimul timp nemaidescoperind-o, am rămas, pur și simplu la Poezie. N-aș fi spus nimic, dar dând locuri preferaților d-voastră nu puteți descoperi poezii ale altor minunați poeți, pe care soarta ori oficialii i-au înjosit cu neatenție. În „Grădina cu privighetori” au loc toți, dar intră acolo cu Dragoste și atunci vei găsi în fiecare o minune care te va uimi, ce zic eu - te va ului cu frumusețe. Poeții nu sunt pe pistă ci pe pisc. Iar fiecare pisc este foarte greu de cucerit. Vă doresc fericirea descoperirii în căile d-voastră spre orice pisc pe care-l doriți. Victor Bragagiu
bragagiu
miercuri, 30 martie 2016



Multumesc frumos, Gerra, pentru aceste poezii minunate.. Ai menționat faptul că nimeni nu a scris poezie crestină așa cum a făcut-o, poetul, Vasile Voiculescu. Aici trebuie să te contrazic din păcate.. Nimeni, dar absolut nimeni nu a scris poezie crestină precum, marele poet: " Costache Ioanid.. El a scris la un nivel greu de atins de alți poeti. Contemporani sau clasici.. Costache Ioanid este unic.. Păcat că opera lui este subestimată si puțin citită !
M Horlaci
miercuri, 30 martie 2016