La coborîrea de pe cruce - Vasile Voiculescu

După ce s-au măsurat în steme
Şi s-au rînduit după cin în tronurile argintii
Îngerii neamurilor s-au sfătuit lungă vreme
Cu duhurile înaltelor stihii.

Ca un amurg ceţos atîrnat pe-o stepă
Slăvitul divan lincezea mohorît...
Atunci încărcat de toată magia cuvîntului
Se sculă duhul măruntaielor pămîntului:
-Eu sînt unealta cu care omul săvârsește răul
Eu duhul fierului, păcurii şi focului din adînc
Iată-mă ars şi smolit cum mă varsă haukl
Unde mă sleiesc în văpăi pînă la oblânc.
Mă sleiesc să le ard cuptoare, să le urnesc roate
Eu sunt ca lupul ce se toarnă tun şi nava pe vânt
Căci Domnul m-a dat pe mîinile lor rob cu toate
Puterile misteriosului infern de sub pămînt.
Azi sunt gîtlejul de oţel, vii buze de acioaie
Nu mai caut slavă, ci războiul în războaie
Scăpaţi-vă!... Urcaţi la marele urzitor
Cereţi Cristoşi cît mai mulţi în ajutor
Sau striviţi între genunile miniate
Steaua altoiului de păcate.
Şi-au pornit îngerii purtători de jalbe
Trecînd spre Domnul printre nori şi stele albe
Călători ca un stol de păsări codalbe
Purtînd zorile gușelor salbe
Ca într-un colind de ţară
Fâlfâiră şi zburară
Şi la Domnul se-nălţară
Apucară cai de lapte
În frunte cîte-şi şapte
Îngeri mari cîrmuitori
Şi-apoi alţii mai micşori
Îngeri calfe şi-ajutori
Îngeri mici şi ucenici
Îngeri învăţăcei
Şi-alte duhuri după ei.
Sân Vasile ce-mi făcea
După ei mi se lua
Şi cu ei în cer intra.
Dând buzna ca ursul pustiei
Cel dintîi deschise gură îngerul Rusiei
Un uriaş ciolănos cu barbă galben patrafir
Peste caftan de pene roşii cu petece în şir.
Vorbele-i ţîşneau ca dinamitele în munte
Şi-i vedeai prin ochii cât nişte paftale
Arzînd creierii albastru sub frunte :
-Doamne, am înjunghiat obştea
Şi-am înjugat cetatea
Dar tot n-am putut birui nedreptatea,
Vezi-mă, n-am căutat,
Botforii mi-s uzi, sînge vinovat, nevinovat-
Leacul tămăduitor tot n-am aflat.
Turmă neascultătoare-i aşa departe de tine
Că sigur Cristos ar putea s-o ţie
Biciul mi s-a dezlânat peste mişei
Trimite-ţi fiul să se răstignească iar pentru ei!
Dacă e cineva, chiar eu îl spînzur pe lemnul de chin
Fac cruce milostivă şi zic amin.
Şi-a căzut cu metanie mare, impelticindu-şi pasul.

Îngerul Anglo-Americii ridică semeţ glasul.
Alb, vânos, îşi cerca pumnii într-una
Ca un atlet ceresc gata să boxeze cu soarele şi luna
Grumazul încordat, pîntecele supt:
-Nici eu nu mai pot îndură atîta răutate
Oamenii legămîntul tău l-au rupt
De la un ocean la altul o holdă de păcate
Şi joacă joc de negri, dans drăcesc
În jurul viţelului de aur pămîntesc.
Doamne, trimite pe Crist, găteşte solul
Eu nu mai pot lupta cu dolarul şi alcoolul.

Greoi se ridică îngerul Germaniei apoi
Trupeş, clipind din ochii ascunşi ca-ntr-un cimpoi-
Glasul îi ieşise din osînda pântecului în caturi
-Doamne, norodul meu nu pot să-l mai satur
Din căile hulpave cine să-l întoarne?
Năbușit de carne nu rîvneşte decât carne-
De dragul ei varsă sînge cum ar mişca un braţ,
Pămîntul pentru el i-o carne poftită cu nesaţ-
Religia cărnii umple de mireasmă văzduhul
Trimete-ţi fiul să-şi verse sângele şi duhul!

Patetic îngerul Franţei s-a înfăţişat
Penele-i închipuiau o togă de advocat
A rotunjit uşor cotul ca la tribună:
-Doamne, Republica este fecioara nebună
Care a stins candela şi a vărsat mirul speranţei
Ce se prelingea pe capetele regilor Franţei;
Acum din Rin pînă dincolo de Pirinei
E un stârv în care foiesc, viermi, copiii ei-
Burghezia se răsfaţă în împuţiciune
Eu veacul nu-l pot spala de stricăciune.

Şi nici o putere nu mai am.
Trimete pe Herculele cerului, pe fiul tău iar,
Căci pe lîngă scârna ce-năbuşă Notre Dame
Grajdurile lui Anjous erau lespezi de altar!

Îngerul Japoniei surîde tăios închizînd ochii:
-Doamne, eu sunt de altă lege
Dar poporul meu înţelege
El nu vrea să rămîie un pas mai pe jos
De aceea cer şi pentru galbeni un Cristos.
Lucea pe el misterios lacul galben al penelor:
-Înţelegi, nu o putem ceda Europenilor.

Când vru să iasă să vorbească
Îngerul Africei sfios ca un tăciune
S-a încruntat la el toată ceata îngerească
Şi el holbat făcu semn că se supune.

Îngerul Asiei; bătrîn, lămâiu
Închis în pănuşa penelor ca-ntr-un sicriu
Ţinea ochii în Dumnezeu fără să clipească
Şi n-a mai găsit cale să vorbească.

Făcu loc un înger ce tot da ocol
Nemulţumit că nu se ţin de protocol
-Doamne, nu mă întreba de Papă
El nu mai calcă nici pămîntul nici apă -
Dar cred că pentru câtă strîmbătate
Apasă peste eternă cetate
Nu-i de ajuns un singur fiu al tău.
Trimite şapte Cristoşi pentru şapte plîngeri
Câte unul pentru fiecare dintre noi, marii îngeri!
Eu pe-al meu îl voi crea duce
La coborîrea de pe cruce.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.