Botezul - Vasile Voiculescu

Simt sufletul cum prin adâncul din mine curge, ca un rău,
Ce-şi mână turburele-i ape spre-o neştiută mare moartă,
Când deșerturi blestemate şi când prin holde mari de grâu,
Închis în albia vieţii, încolăcită ca o toartă.

Cu vaduri largi şi limpezişuri lin revărsate peste prund
Să-l poată trece orişicine, în toată voia, cu piciorul,
Sau cu vâltori nebănuite şi ochiuri repezi, fără fund,
E-atât de îngheţat pe-alocuri că nu-l poţi sparge cu toporul.

Departe, la o cotitură, un înainte-mergător,
Cu mâna dreaptă ridicată în semn de mistică minune,
Veghează tainic peste ape şi ochiul lui fulgerător
Străluminează malul negru, înseamnă aurul şi spune:

"Nu ştiu în piscul sterp, de unde ţâşneşti, nici cine te-a suit,
Nici cine-alături cu scânteia te-a pus în cremenea pustie,
Și-apoi te stoarce şi te-mpinge pe praguri, nezăgăduit,
Că iar din şesuri să te-nalte în munţi, aşa de-o veşnicie...

Nu-ntreb ce ţări vei mai străbate călătorind astfel mereu,
Nu-ţi număr morile pe ţărmuri şi dacă marea e aproape,
Dar, suflete, tu azi eşti răul în care-un Fiu de Dumnezeu
Va coborî să se boteze şi, gol, sălăşlui-va-n ape!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.