Amurgul - Vasile Voiculescu

Cerescul ghem de aur întreaga lui urzeala
Şi-a depănat-o-n fire de foc strălucitoare
Ajuns la pragul zării gol, fără de beteală.
Rostogolit din ceruri, apune pe pogoare.

Strângându-şi, friguroase, foițele mărunte,
Se-nchide-ncet trifoiul şi floarea de țintaur.
Din şesurile sure urcând grăbit spre munte,
Amurgu-n mers despoaie colinele de aur.

Acolo unde calcă se stinge o comoară,
Se face vânăt plaiul pe care se tot suie,
Şi, după el, tăcute, din codri se strecoară
Un lung alai de umbre pe orice cărăruie.

Sosit pe prispa culmii o clipă cată-n urmă,
Zorind să-şi strângă cârdul de umbre întins pe cale,
Ca un cioban ce-şi cheamă cu grijă-ntreagă turmă,
Apoi din nou porneşte şi scapă devale.

Abia pe munţi atuncea mai fâlfăie lumina,
Ca pasărea rănită zburând din stâncă-n stâncă...
Pe urmă ei, din hăuri urcând năvalnic colina,
Cu-o falcă-n cer s-o prindă, aleargă Noaptea încă,

Aleargă şi înghite de ciuda răzbunării
Toţi fulgii de lumină împrăştiaţi pe creste
Se-nchid apoi deodată ocolurile zării,
Cu trâmbe de-ntuneric căzute făr' de veste

Năvoade lungi de umbră stau lumile să-ncapă,
Tot cerul prefirându-l ca undă pe prundişuri,
Din funduri nepătrunse trăgând ca dintr-o apă,
O mişună de stele ce ies la limpezişuri.

(1921)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.