Alboradă - Vasile Voiculescu

Ieşi în fereastră să te vadă zorii :
Îndrăgostiţi de chipul tău iubit,
Să-nghenuncheze acolo-n scoica zării,
Încremeniţi în prag de răsărit,
Să ţie astfel pururea în loc
Şi noaptea prinsă-n poala depărtării,
Şi dimineaţă numai în boboc...
Deasupra-ne, aidoma zambilei,
Tot cerul virgin amurgit să stea
Între întâiul gungurit al zilei
Şi ultimul plăpând clipit de stea,
Să nu pornească încă roata morii,
În uliţi să nu iasă trecătorii,
Să doarmă pură roua pe livadă...
Ci în văzduh, misterios, să cadă
Un nepătruns şi paşnic crepuscul,
Vrăjit zăbranic, străveziu destul,
Cât singură tu albă să răsai,
O floare-n glastră,
Cu lujere subţiri de gelsomină,
Nimic să nu te-alunge din fereastră,
Nici păsările gata de zburat,
Nici soarele cu apriga-i lumina,
Nici lumea cu zănaticu-i alai.
Să-ţi pot cînta mereu, netulburat-
Nimeni s-audă, nimeni să nu vadă
Sălbatica-mi, aprinsă-mi Alboradă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Vasile Voiculescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.