Uitarea viciată

Autor:florianruse


Adăugat de: florianruse

vineri, 13 noiembrie 2015

Uitare, -ai milă și fă ca sufletul să-mi cânte,
dar nu-n mod exagerat, ci doar așa… măcar un pic,
să pot, scăpat, cât de cât, de vise-abrupt sfârșite,
tristețea asta cruntă, pân' la urmă să mi-o dezic!

Care-o fi secretul tău, mă tot întreb, uitare,
ce te sprijină din greu, ca cel mai aprig acolit,
să respingi la nesfârșit, cu-atâta-nverșunare,
ceea ce-n astă lume, mai cu tărie-am prețuit?

Oare-i ceva-n refuzu-ți, care de fapt vădește,
o formă, din păcate, mult prea subtilă de răspuns?
Eu netrebuind decât să mă încred orbește,
în existența cert-a vreunui adevăr ascuns?

Sau poate că uitării… Dar nu, ar fi ridicol:
"Taman pe mine oare, să i se fi pus ei pată?" -
Asta chiar mi-ar arunca, speranțele-n pericol,
ne prea fiind de glumit, cu-o prostituată castă.


vezi mai multe poezii de: florianruse


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Dragoste
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? da
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.