Suflet de copil (10) - Mariana Tasente

Lăsând la o parte realitățile, te întorci iar în satul natal, în anul acela atât de nefast, 1982, când ai hotărât să o iei de la capăt. De la care capăt? te întrebi acum, răscolind amintirile. Erai elevă în clasa a VIII-a și te pregăteai pentru primul tău examen în viață. Ai aruncat toate amintirile la groapa de gunoi a sufletului (probabil că toți avem un astfel de loc unde îngropăm ceea ce ne face rău). Ai început să înveți toate comentariile la textele din manualul de limbă și literatură română. Nu ți-a plăcut niciodată metoda aceasta de a învăța – ca un robot, ”mot a mot”, fără să-ți pui în valoare propria ta gândire, propriul raționament. Îți spuneai că, dacă nu vei reuși să te faci doctor, vei fi dascăl. Un dascăl cu deschidere spre elevii săi, un dascăl ce ar fi încurajat discuțiile libere la clasă. Nu i-ai fi întrebat niciodată dacă știau ce a vrut să spună autorul prin metaforele folosite în creațiile sale. I-ai fi încurajat să spună ce simțuri, ce imagini le-a trezit autorul în subconștientul lor. Cât de tare a vibrat sufletul lor atunci când au lecturat textele respective. Credeai că asta era o problemă deficitară a învățământului, deși ai avut niște dascăli extraordinari, elevii nu erau încurajați să gândească. Poate că era o strategie politică a comuniștilor aflați la putere de mult timp. Viitorii muncitori trebuiau să gândească toți la fel, fără sclipiri de geniu. Poate geniile nu se nășteau în învățământul rural dar erau copii foarte inteligenți. Ți-ai fi dorit să înveți limba engleză dar în programa școlară erau doar limba rusă și franceză. La limba rusă aveați o profesoară calificată, o lipoveancă zdravănă, blondă, cu ochii un pic șașii întotdeauna conturați cu creion negru, cu buzele acoperite cu ruj roșu și cu o voce caldă și dulce, aproape îngerească. Avea o metodă foarte originală de a vă învăța alfabetul, prin cântec (chiar și în ziua de azi, dacă te-ar întreba cineva dacă mai știi alfabetul rusesc, l-ai cânta de la cap la coadă cu entuziasmul din copilărie). La limba franceză, aveați profesori suplinitori care învățau odată cu voi. Cum să înveți să scrii și să citești corect într-o limbă străină dacă profesorul învață odată cu tine regulile de citire și scriere? Uneori, voi elevii, deveneați profesori. Era amuzant, dar acum, când vrei să-ți amintești cuvinte sau expresii franțuzești, nu-ți poți opri gustul amar ce-ți năpădește amintirile. La matematică ați avut un profesor extraordinar. Era și directorul școlii, făcea meditații după ore cu cei care vroiau să-și fixeze bine în memorie toate cunoștințele, dar îi reținea ( ca un fel de pedeapsă) și pe cei care veneau la ore cu temele nefăcute sau teoremele neînvățate. Ai avut și tu parte de ”tratamentul” acesta, o singură dată, nu ai știut ”teorema lui Pitagora” și ai fost pedepsită. Zâmbești când îți amintești reacțiile celorlalți elevi când te-au văzut rămânând după ore la ”arest”. Cea mai bună elevă a școlii, la matematică, era lângă ei.

Dincolo de seriozitatea de care trebuia să dai dovadă la școală, erai totuși un copil. Chiar dacă învățătura era pe primul plan, nu uitai să mai citești o carte care să te poarte prin locuri necunoscute și pline de aventuri, nu uitai s-o ajuți pe mama la treburile gospodărești și să-ți împletești visele în mașina de tricotat, inventând modele noi și frumoase pentru bluzele pe care le vindeați. Când se apropia înserarea, cetele de copii se adunau la joacă, pe terenul din fața morii, lângă magazinul din sat. Se încingea jocul cu mingea, ”cele nouă pietre”. Mulți dintre voi poate își mai amintesc de jocul acesta. Se alegeau nouă pietre, care să stea bine una peste cealaltă (când nu le mai găseau, furau câte o olană de pe grajdul vecinului și o spărgeau cu grijă), se lua o minge din aceea mică, de cauciuc, pe care o țineau într-o singură mână, se făceau echipele, care, de multe ori , aveau câte cinci membri (erau mulți copii pe vremea aceea, fiecare familie avea câte trei sau patru), se așezau pietrele una peste cealaltă și jocul putea să înceapă. Fiecare echipă își alegea un lider care trebuia să arunce mingea și să împrăștie pietrele. Aveau dreptul la trei aruncări. Dacă nu nimereau pietrele, echipa cealaltă prelua jocul. Când pietrele erau lovite, cel care făcea asta le împrăștia cât mai departe iar ceilalți alergau cât mai departe posibil. Împrăștierea pietrelor se făcea foarte rapid și imediat se striga ”stop”. Când se auzea cuvântul, fiecare membru se oprea din alergat și cel care avea mingea, trebuia să-i elimine pe rând, pe toți. Cel lovit ieșea imediat din joc și până era recuperată mingea, ceilalți încercau să refacă micul munte din pietre. Câștiga echipa care reașeza pietrele sau cea care elimina cu mingea pe membrii celeilalte. Cel care termina de așezat pietrele, ridica mâinile sus, a ”victorie”, striga: ”nouă pietre!”și avea dreptul să ”dețină” mingea. Era foarte disputat jocul și se făcea o hărmălaie de răsuna tot satul. Noaptea se așternea încetul cu încetul și fiecare copil pleca spre casă numai după ce auzea chemarea răstită a mamei lui: ” -Hai acasă! Nu vezi că s-a înnoptat? Cum mai vezi mingea?” Trebuiau să se miște foarte rapid: spălat, luat masa, făcut ghiozdanul, verificat temele. Totul până se dădea stingerea. Pe bune! După ora 20,00 comuniștii lăsau satele în întuneric.