Harpistul - Ştefan Octavian Iosif

Răsare vechiul soare iarăşi
Şi trebuie să-mi părăsesc
Din nou acuma adăpostul,
Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul —
Vai, cine ştie de-l găsesc!
Pe uliţi, umbre zgribulite

Ici-colo, tot mai des răsar—
Chemaţi de strigătul vieţii,
Grăbiţi prin ceaţa dimineţii,
Trec oamenii la muncă iar.
Cu pasul hotărât aleargă

Ici un copil, ici un bărbat —
Sunt veseli; unii râd sau cântă,
Căci fiecare are-o ţintă
Şi-un vis, de care e purtat.
Se duc, şi trist le cat în urmă

În colţ de stradă cum dispar —
Orice noroc, orice plăcere
Mi-ascund o tainică durere
Şi-aduc în ochii-mi lacrimi, iar!

Mă simt aşa, pe zi ce merge,
Tot mai pierdut, tot mai străin,
Ş-ades m-ademeneşte gândul
Să-mi fac pe lumea asta rândul,
Că sunt sătul de dor şi chin...

Dar totuşi nu mă-ndur de moarte,
Când glasul ei misterios
Mă cheamă blând şi mă-nfioară
Şi-n toate câte mă-mpresoară
Resimt un farmec dureros.

Că nu ştiu, ah! cât eşti de dulce,
Viaţă, cei ce-o zi n-au fost
Daţi frigurilor foamei pradă
Şi nici n-au tremurat pe stradă
O noapte fără adăpost!

Nici cei ce n-au purtat blestemul
Iubirii fără de noroc,
Cei ce uitaţi de lumea întreagă,
Orfani de-orice fiinţă dragă,
N-au rătăcit din loc în loc...


vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.