Sonetele către Orfeu (II) , 8 - Rainer Maria Rilke

Voi, rari prieteni din copilărie
în risipitele grădini din urbea mare:
noi ne găseam şi cu timidă veselie
şi, ca un miel cu panglici grăitoare,

vorbeam tăcând. Când uneori ne amuzam
nu fu a nimănuia bucuria. Oare a cui era?
În larma gloatei, o, cum se destrăma
şi în neliniştile vremii o pierdeam.

În juru-ne roteau străinele trăsuri
şi case tari de piatră, dar neadevărate.
Nicicând nu ne-au ştiut. Ce-a fost real din toate?

Nimic. Doar mingile cu splendide curburi.
Şi nici copiii... Doar unul când şi când,
vai, pieritor, sub mingile căzând

(Traducere George Popa, Polirom 2000)

Wenige ihr, der einstigen Kindheit Gespielen
in den zerstreuten Gärten der Stadt:
wie wir uns fanden und uns zögernd gefielen
und, wie das Lamm mit dem redenden Blatt,

sprachen als Schweigende. Wenn wir uns einmal freuten,
keinem gehörte es. Wessen wars?
Und wie zergings unter allen den gehenden Leuten
und im Bangen des langen Jahrs.

Wagen umrolten uns fremd, vorübergezogen,
Häuser umstanden uns stark, aber unwahr, - und keines
kannte uns je. Was war wirklich im All?

Nichts. Nur die Bälle. Ihre herrlichen Bogen.
Auch nicht die Kinder... Aber manchmal trat eines,
ach ein vergehendes, unter den fallenden Ball

(In memoriam Egon von Rilke)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.