XXXII Noaptea a venit la mine cu luminile sale îndepărtate - Rabindranath Tagore

Noaptea a venit la mine cu luminile sale îndepărtate,
Purtând diamante în strălucitoarea pânză întunecată.
Eu le strâng în ghirlandă fără fir,
le ascund în jurul gâtului meu!
Pe malurile singuratice ale Padmei
Tăcută din cauza somnului păsărilor sălbatice,
Noaptea a străbătut cerul
Pentru a-mi binecuvânta fruntea-nclinată.

O, cum și-a trimis ea în oceanul fără valuri ale cerului
Misticele sale corăbii-umbre ale stelelor!
Cum a făcut să cadă, din trupul său greu de somn,
veșmintele sale de aur în vastul spațiu al serii!
Și cum, la sfârșit, mânându-și carul cu-ai săi cai sumbri,
De-a-lungul căii lactee luminată de șapte stele sfinte,
Ea se retrage, lăsând în urma ei pulberea aurie a zorilor.
Dar ce atingere de iubire rămâne pe fruntea Poetului!
În Veșnicia Ta întreagă
Nu a fost niciodată o asemenea noapte!
Și astfel, o, Doamne, tu îți reîntinerești vechile tale comori
Într-un prezent etern, în strâmtul spațiu al unei clipe.


Traducere George Popa

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Rabindranath Tagore








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.