Pentru ultima dată

Autor:Raluca Panait


Adăugat de: Raluca Panait

joi, 18 august 2016

E prea târziu, e noapte, e frig și iar sunt singură...
Însoțită de cacofonia gândurilor, luptând cu tumultul emoțiilor,
Mă zbat sub greutatea plumbului ce mi-a ars privirea.

Umbrele greșelilor mă pândesc, mă încolțesc,
Când deschid ferestrele prăfuite ale inimii
Și caut un refugiu, dar e numai pustiul...
Urlă ghearele pământii de dragul meu,
Mă caută, mă vor, mă predau.

Întrebările mistuitoare atacă iar cioburile gri.
De ce haosul nopții m-a modelat în pulbere de întuneric,
Când voiam să am o amărâtă de scânteie?
O stea minusculă, o rază nocturnă, nu un soare,
Tânjeam după ceva, după orice luminiță,
Dar am primit mai mulți stropi de negură...

M-am mințit că pot fi mai mult, că merit o evadare!
Acum înfrunt realitatea prea amară.
Ah, viață tâmpită, erori idioate și un vid ce zbiară!
O întreagă existență învăluită în mucegai,
Ca să rămân la sfârșit cu nimicul dulce,
De parcă aș fi fost ceva...
Nici nu mai contează, nu contez!

Cum aș fi putut eu, un mărăcine negru,
Folosit de trandafirii aurii din grădina iadului,
Să înfloresc într-un biet clopoțel sur?
Imposibil! Nu aveam nevoie de pojghiță diamantină,
Pentru a-mi acoperi bolovanii seci, interiori.
Voiam o pătură argintie, să mă ferească
De monștrii peșterilor subterane,
De demonii din grotele existențiale.

Zidurile de apărare au căzut, războiul s-a terminat,
Dinainte să fi început...
M-am pierdut prea mult, am obosit încercând,
Să incendiez, cu picături de ploaie, temerile iraționale.
Lumina astrului ce-mi era ideal s-a stins,
Dansul prin smoală s-a sfârșit cu rătăcirea în infern.

M-am ascuns de îngheț printre rândurile călduroase
Și m-am topit... în colb de lirică abisală.
Chiar am vrut să zbor, mi-am confecționat propriile aripi,
Din țărâna unde mi se odihnea sicriul...
Dar viermii mi le-au ros și am căzut,
Nu puteam să fiu fluture, corbilor aparțineam.

Victoria mi-a devenit eșec, când am alungat
Tot ce credeam că am, m-am înșelat...
Cu ochiul închis, orb de durere, al sufletului,
Mai zăresc uneori o nuanță a curcubeului sumbru.
Pașii mi se îndreaptă spre covorul de culori pure
Și mă cuprinde dorul de casă, de suferința ce m-a însoțit,
De fiecare dată când m-am prăbușit.

Gândurilor de adio le așterneam magia metaforelor,
Ca să pot dărui tot ce eu n-am primit.
Și chiar am oferit flori de speranță azurie,
Lucrate din rămășițele visului meu blestemat.


Câte aș mai avea de scris, câte cuvinte aș mai lega,
Câte litere aș mai înnoda! Însă nu mai are rost!
Am învățat că un moment de bucurie nu poate mătura,
Spre prăpastia uitării, toată dezamăgirea și melancolia.

Șah mat, Destinule! E tot ce îți mai spun,
Mâine o să scapi de acest rătăcitor nebun...
Să-ți amintești că eu am câștigat... pierzând...


vezi mai multe poezii de: Raluca Panait


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Viaţă
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? da
  • »» Vrei să fie analizată critic? da
  • »» Poezia a fost înscrisă în tema săptămânii: Poezia săptămânii nr: LI.


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cât zbucium și durere țâșnesc din versurile tale! Mi-au pătat sufletul picăturile de chin! Ai reușit! Intensă și crâncenă poezie...
Ina M.
luni, 29 august 2016



Un poem plin intelesuri adanci.
Felicitari
Mari
vineri, 19 august 2016