Necruţătoare ai fost, necruţător sunt şi eu... - Pablo Neruda

Când m-am născut te-ai luat după mine
şi mă priveai sărăcie printre şipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi, tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea, streşinile repetau numele şi prenumele tău
sau, câteodată, solniţa spartă, cămaşa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.
Stăteai acolo, la pândă, cu dinţii tăi viermănoşi,
cu ochii de mlaştină, cu limba ta leşioasă
care taie haina şi lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruţă la mahala
te găseam şezând pe un scaun,
mă aşteptai.
Când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir ci numai şuierul rece al gurii tale.
M-ai urmărit, sărăcie, în cazărmi şi spitale,
în război şi pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la uşă.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoţându-mi
mobila în stradă. Oamenii o trânteau ca pe nişte pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă, dintr-un maldăr de boarfe,
în mijlocul străzii şi-al ploii,
îţi făceai un tron hârbuit şi, privind spre calici,
culegeai, de pe jos,
cea din urmă strachină a mea făcându-ţi din ea diademă.
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruţătoare ai fost, necruţător sunt şi eu...
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând.
Sub fiecare cearşaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie, te păzesc, te împresur,
te ţintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
îţi frâng,
dinţii pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni...Pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când îşi şterg de pe frunte năduşeala cea neagră
dau de poeziile mele.
În fiece zi o-nsoţesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărţind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă de viaţa mea,
care trăieşte de sângele meu,
care luptă.
Voi înfrânge ofilitele-ţi flamuri oriunde le-ai înălţa.
Alţi poeţi, odinioară,
sfântă ţi-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit şi-au dispărut.
Eu te desfid, cu versuri aspre te lovesc în faţă,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, împreună cu alţii, cu alţii, mulţi alţii,
te-am surghiunit de pe pământ
într-o temniţă de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să priveşti, cu un singur ochi,
pâinea şi strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.

Adăugat de: Popescu Nicoleta

vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.