Cântecul de disperare - Pablo Neruda

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul îşi leagă de mare lamentaţia obstinată.
Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!
Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peşteră cu naufragiaţi!
În tine s-au adunat războaiele şi zborurile.
Din tine şi-au înălţat aripile păsările cântului.
Ai înghiţit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!
Era ora veselă a asaltului şi a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.
Neliniştea pilotului, furia scafandrului orb,
tulburea beţie a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!
În copilăria de ceaţă sufletul meu înaripat şi rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!
Te-ai legat de durere, te-ai agăţat de dorinţă.
Te-a doborât tristeţea, totul în tine a fost un naufragiu!
Am împins înapoi zidul de umbră,
am păşit dincolo de dorinţă şi de faptă.
Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o şi am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem şi te prefac în cânt.
Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioşie,
şi cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.
Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
şi acolo, femeie de iubire, în braţele tale m-ai primit.
Erau setea şi foamea, şi tu ai fost rodul.
Erau durerea şi ruinele, şi tu ai fost miracolul.
Ah femeie, nu ştiu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, şi pe crucea braţelor tale!
Dorinţa mea de tine a fost cea mai teribilă şi cea mai scurtă,
cea mai nepotolită şi mai beată, cea mai intensă şi cea mai avidă.
Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliţi de păsări.
Oh gura muşcată, oh sărutatele membre,
oh dinţii înfometaţi, oh trupurile împletite.
Oh copulaţia nebună de speranţă şi efort
în care ne încleştam şi deznădăjduiam.
Şi duioşia, uşoară ca apa şi făina.
Şi cuvântul de-abia-nceput pe buze.
Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorinţa mi-a călătorit,
s-a prăbuşit în el dorinţa-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.
Din val în val încă ai pâlpâit şi ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.
Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenţi.
Oh santină de moloz, tu puţ deschis şi-amar.
Palid scafandru orb, nefericit oştean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!
Este ceasul plecării, crudul şi-ngheţatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.
Centura zgomotoasă a mării încinge ţărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.
Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsuceşte tremurândă-n mâini.
Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.
Este ceasul plecării. Oh părăsitule!


Trad: Dan Munteanu Colán


vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.