Versuri despre soldatul necunoscut - Osip Mandelştam

Această respiraţie fie-ne martor,
Inima-i cu bătaie lungă, în serie,
Şi în blindaje, activ-otrăvitor,
Ocean fără ocean – materie...
Ce delatoare sunt aceste stele!
Vor toate să ştie – pentru ce au ochean?
În condamnarea judelui şi a martorului ele –
Sunt materie în ocean fără ocean?
Ţine minte ploaia, neprietenos semănător, –
Necunoscuta mană râvnită de noi, –
Cum cruci păduroase marcau răspânditor
Oceanul sau formaţia de război.
Oamenii reci, pricăjiţi – fiinţe crunte
Vor ucide, vor trage frig, foame, păcat,
Şi în renumitul mormânt, oriunde,
Vor îngropa necunoscutul soldat.
Învaţă-mă tu, firavă rândunea,
Ce te-ai dezvăţat să mai zbori,
Acest mormânt aerian cum l-aş acapara
Fără-a avea timonă, aripi sau flori.
Şi pentru Lermontov Mihail* cuvântul
Mi-l voi spune-n severă dare de seamă,
Cum pe cocoşat îl îndreaptă mormântul
Şi cum ademeneşte aeriana groapă.
Cu mişcătoare bobiţe din ruginie vie
Aceste lumi ne tot ameninţă
Şi atârnă ca nişte oraşe furate,
Cu bâlbâieli de aur, calomnie,
Cu ale gerului toxic fructe moarte –
Întinsele corturi de constelaţii,
Grăsimile-astralelor zodii ciudate...
Prin eterul decimal înmulţit, marcat,
Lumina vitezelor măcinate din raza aurie
Începe şirul de cifre, limpezit, decantat,
De-o boală luminoasă şi de zeroul-molie.
Şi după câmpia câmpiilor alt câmp apare,
Zburând a triunghi de cocoare-n amiază
Vestea fâlfâie-n prăfoasă lumină-nnoitoare
Şi de la bătălia din ajun se luminează.
Zboară-ntreg prăfos-luminos a primenire:
– Eu nu-s Leipzig, nici Waterloo nu sunt,
Nu sunt Bătălia Popoarelor-Omenire,
De la mine va fi luminos pe pământ.
Măcelul arabic, groaznică tocătură,
Lumina vitezelor în care raza s-ar măcina,
Şi cu pingelele strâmbe pe curmătură
Raza stă îndelung pe retina mea.
Milioane de ucişi pe nimicul din lume
Bătătorit-au potecă în pustiu, prin nămeţi, –
Noapte bună! Lor – toate cele bune
Din partea pământenelor cetăţi.
Incoruptibilul cer al tranşeelor –
Cerul marilor morţi angro, –
După tine, dinspre tine, duh integrator,
În beznă dau din buze – contra sau pro? –
După gropi, deluşoare, ridicături,
Peste care el amurgea-ncet, pe nevăzute:
Bolnav, posomorât, în zbârcituri
Umilitul geniu al mormintelor răvăşite.
Ce superb moare infanteria, te-ai gândit,
Şi admirabil cântă corul nopţii de eben
Peste al lui Şveik surâs cam turtit,
Peste păsăreasca suliţă-a lui Quijote,
Peste cavalerescul păsărilor pinten.
În prietenie cu omul e calicul –
Pentru ambii se găseşte de muncă,
Şi cu cârjele de lemn bocănesc
Pe la porţile acestui secol
Necăjite familii, pe ducă, –
Hei, tovărăşie, glob pământesc!
De asta craniul trebuie să se dezvolte
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Pentru ca în fantele lui de orbite
Să poată intra armate? Idee tâmpă...
Craniul se dezvoltă de la viaţă
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Cu puritatea suturilor întărâtându-se pe faţă,
Celui ce-nalţă boltă i se limpezeşte-al ideii fir,
Spumegă-a gândire, singur pe sine se visează, –
Cupa – cupelor, patria – patriei, credinţa,
Cu stelară cicatrice e cusută scufiţa,
Tichiuţa fericirii – a tatălui lui Shakespeare...
Văz clar de stejar, văz acut de bob mut
Abia rumene intră-puşcă în casă,
De parcă de leşin sunt cuprinse durut
Ambele ceruri cu flacăra lor fumegoasă.
Înainte nu-i prăbuşirea, ci sondarea,
Doar surplusul ne este întru unire,
Iar a lupta pentru aerul vieţuirii, a suporta –
Această glorie altora nu li-i de pilduire.
Şi conştiinţa ta asigurând-o cu marfa
Semileşinului existenţial,
Fără-a alege, beau pentru a-mi găti ciorba,
Capul mi-l mănânc la foc demenţial?
Oare a fascinaţiei, în spaţiul pustiu,
De aia pregătită-i tara voluminoasă,
Pentru ca albele stele să apară-turmă
Deja uşor roşii, gonind spre casă?
Auzi tu, mamă vitregă, a şatrei stelare,
Noapte ce va fi acum şi pe urmă?
Aortele se umplu cu sânge; ca-n teatru,
Printre rânduri şoapte se aud:
– Eu sunt născut în nouăzeci şi patru,
Eu sunt în nouăzeci şi doi, an rotund... –
Şi strângând în pumn anul spălăcit
Şoptesc cu livide buze în tremurare:
– Eu sunt născut în noaptea de doi spre trei
Ianuarie în nouăzeci şi unu – pripor
De an precar – şi veacuri aiuritoare
Mă înconjoară cu focul lor.
traducere de Leo Butnaru


vezi mai multe poezii de: Osip Mandelştam








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.