Veac - Osip Mandelştam

Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea
Să privească în pupilele tale
Şi cu sângele tău de a încleia
Vertebrele a două veacuri fatale?
Sânge-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul pământenelor lucruri,
Trândavul doar se mai moşmoneşte
La pragul noilor zile în cruguri.
Făptură, ce viaţa cât o înşfacă,
Trebuie să-şi ducă vertebrala,
Şi invizibil val infantil se joacă
Chiar cu vertebra, sacramentala.
Ca firavul zgârci, cartilaj de copil
De veac terestru în pruncie –
Pare jertfit precum mielul fragil
Al vieţii creştet pe neagră tipsie.
Pentru a salva din captivitate
Veacul, şi altă lume-a fonda,
Noduroşi genunchi de zile uitate
Trebuie c-un flaut subţire-a-i lega.
Acest veac nătâng clatină valul
Cu adâncă tângă de om în păcat
Şi-n iarbă respiră un şarpe, pândarul,
Cu a timpului măsură de aur furat.
S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor ţâşni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ţi e şira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!
Şi c-un surâs, livid şi fără sens,
Îndărăt priveşti, crud, dar cu puteri slabe,
Ca o fiară, cândva, mlădie la mers,
Chiar pe urmele propriilor labe.
Sângele-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul terestrelor lucruri,
Şi aidoma unui fierbinte peşte
Zgârciul mării plescăie la ţărmuri.
Şi din înalta mreajă-a păsărimii,
De pe umede steiuri fără lucire
Curge, curge indiferenţa lumii
Peste mortala ta stâlcire.

traducere de Leo Butnaru


vezi mai multe poezii de: Osip Mandelştam








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.