Balada închisorii din reading - Oscar Wilde

Traducere Nicu Porsenna


N-avea veştminte stacojii
Cu vin şi sânge scrise,
Ci vin şi sânge doar pe mâini
Avea când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Şi-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, în costum
Vărgat cum e paiaţa;
Tichia de puşcăriaş
Îi mohorâse faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii care trec
Vopsiţi cu.argint sau fier.

Păşind smerit, ca osândit,
Las gândul să mă poarte:
Nu ştiu de-i omul vinovat
Mai mult, puţin sau foarte,
Când auzii şoptind un glas:
"Pe ăsta-l duc la moarte"

Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea;
Oţel topit fu naltul cer
-Aşa mi-era părerea-
Şi însumi sufletul, în iad
Nu-mi mai simţeam durerea

Înţelesei ce gând cumplit
Privirea i-o-nfioară
Şi pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Şi trebuia să moară!

Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Omoară juni, sau vlăguiţi
De sevele puterii;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuţit
Zăvoarele Tăcerii

Iubim prea mult, sau prea puţin,
Mărinimoşi sau hoţi;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poţi,
Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Dar nu murim cu toţi.

N-avem o moarte de ruşine,
Nici vreo pedeapsă-n viaţă,
Nu ni se pune ştreang de gât,
Nici haine peste faţă,
Nici din picioare n-atârnăm
Cu vinele de gheaţă

Nu pentru toţi un paznic pus
Veghează-n pragul porţii,
Când plângem, sau când ne rugăm
Cerând iertarea sorţii;
Nici ne pândesc să nu răpim
Noi singuri prada morţii.

Nu auzim în zori de zi
Intrând cu pas uşor
Pe preot îmbrăcat în alb,
Pe domnul Procuror,
Nici pe Director dându-ţi vestea
Pălind îngrozitor.

Nu ne sculăm să ne-mbrăcăm
Cu straie grosolane,
Pe când un doctor ia-nsemnări
(Tribut Ştiinţei vane!)
Privind un ceas a cărui limbi
Par ritmuri de ciocane.

Nu ne simţim gâtlej-uscat
De nisipoasa sete,
Pe când călăul ia un laţ
Din împletite bete
Şi ţi-l petrece după gât,
Să nu-ţi mai fie sete!

Nu plecăm capul s-auzim
Prohod cântat de-aproape,
Nici sufletul nemuritor
Cu groaza prinsă-n pleoape
Nu vede propriu-i sicriu
Ducându-l să-l îngroape!

Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiş, sub scafă;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea-nfiptă-n ceafă,
Şi nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!

II

Trei luni umblă cu păzitor,
Gătit cum e paiaţa;
Deşi tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era faţa;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viaţa.

Nu, n-am văzut nicicând un om
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(ocnaşii zic că-i cer),
Şi nici la norii destrămaţi
Din caiere ce pier.

Nu-şi frângea mâinile, cum fac
Înnebuniţii care
Preschimbă salbă de nădejdi
În iad de disperare:
Ci doar căta spre soare-n sus,
Sorbind din aer, tare.

Nu se frângea, nu se plângea
De fiorosul chin;
Ci bea din aer, aşteptând
Un leac din cer senin,
Sorbind din soare cum ai bea
Dintr-un pahar cu vin!

Şi eu şi ceilalţi chinuiţi,
Uniţi de-a noastre soarte,
Uităm de suntem vinovaţi
Mai mult, puţin sau foarte,
Ci doar privim şi ne-ngrozim
De cel ursit la moarte.

De-i straniu să-l priveşti trecând
Uşor, cu faţa vie,
Ori stranii ochii ce-i tânjesc
Spre cer cu lăcomie,
Mai straniu e să-l ştii dator
Cu-astfel de datorie!

Stejari şi ulmi dau frunze verzi
Când se dezgheaţă glodul;
Doar Furca poartă mugur om
Când laţul strânge nodul;
Un om ce, tânăr sau bătrân,
N-apucă să-şi dea rodul.

Un post înalt e luat cu-asalt,
Ispitelor supus;
Dar cine vrea înalt să stea
Cu laţ de gât adus
Şi ultima lucire-n ochi
Cătând spre ceruri sus?

E dulce să dansezi uşor
Când plin îţi merge-n viaţă,
Şi-n dans să cânţi, în joc să-ncânţi
Privind iubirea-n faţă;
Dar trist cuvânt s-atârni în vânt
Dansând ca o paiaţă!

Iscoditori, bănuitori,
Cătam la el într-una,
Gândind: din nou cui i-or suci
De beregată struna;
Croindu-i vad spre roşul iad,
Şi pentru totdeauna?

Ca două nave-n uragan
Ne-am întâlnit odat
Dar n-am clintit, nici n-am vorbit;
(Ce să vorbim!) pe dată
Ne-am urmat drumul copleşiţi,
Cu inima-nfricată.

La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată;
Şi-aflarăm că va fi suit
În furca cocoţată
Şi că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!

Un zid de temniţă simţeam
În juru-i fiecare;
Nu ne dăduse lumea foc,
Nici Domnul îndurare;
Ci cleştele Pedepsei, crunt,
Ne ţine strâns în ghiare!

III

În închisoare e piatra tare.
Pe zid musteşte zeama.
Cu mintea trează, paznicii veghează
Pe osândit, de teama
Ca nu cumva cu mână rea
Să-şi facă singur seama.

Veghează să nu stea la sfat,
Nici spaima a şi-o spune;
Veghează când icneşte-n plâns
Sau cade-n rugăciune,
Ori viaţa când ar vrea să-şi ia
A Furcii mortăciune.

Fumează zilnic din tutun
Şi zilnic îşi bea berea;
E hotărât, şi nici un gând
Nu-i răscoleşte fierea;
Şi cheamă-ntr-una pe călău
Să-i stingă-n gât durerea!

Nu ştim ciudatele grăiri
De ce-i pornesc din gură,
Căci un ocnaş, un ucigaş
Pus sub dispreţ şi ură
De buze-şi leagă un căluş
Şi-o mască pe figură.

Ori poate cată mângâieri,
Ori vreo speranţă poate?
Dar Mila cum ar izbuti
În ocna lui răzbate?
Cum ar putea nădejdi să-i dea
O inimă de frate?

În mers greoi tărâm cu noi
O undă de zmintire;
Dar toţi ştim că e dat să fim
A iadului oştire;
Cu plumb în pas, cu capul ras,
Ne râde-o omenire!

Rupem frânghii şi mici fâşii,
Cu unghii sângerate;
Spălăm pe jos, frecăm vârtos
La gratii ferecate:
Şi rând pe rând zvârlim pe jos
Găleţile-ncărcate.

Coseam la saci, tăiam cosaci,
Cât carnea să ne roază;
Trânteam căldări, urlam cântări,
Înăduşam sub pază;
Dar sufletul în orice ins
Gemea strivit de groază.

Zile pustii se scurg târzii:
La fel cu toate sunt!
Uităm cu toţi, nebuni şi hoţi,
Ce soartă pe pământ
Ne-aşteaptă, până când un brânci
Ne-mpinge spre mormânt.

Căscată, groapa cheamă-n şir
Pe unul, pe cellalt;
Noroiul cere sânge viu
Din curtea de asfalt
În zori va legăna un om
Belciugul cel înalt!

Cu ochi ţintiţi mergeam prostiţi
Spre ţelu-ntunecat;
Călăul cu un săculeţ
Venea domol din sat:
Şi orice om şi-avea al său
Momânt numerotat.

*

În noaptea asta-n săli pustii
Trec forme-ngălbenite;
În faţă-n dos, în sus, în jos
Curg paşi pe nesimţite:
Şi-n ziduri grele, la zăbrele
Ies capete-ngrozite

El doarme lin, parc-ar visa
Pe veselă livadă...
Paznici plătiţi socot uimiţi
Că nu-i firesc să vadă
În somn tihnit un osândit
Dat mâine Furcii pradă.

Somnul nu strânge pleoapa când plânge
Şi n-a mai plâns vreodată!
Noi suntem toţi - nebuni şi hoţi
Sub garda înarmată -
Doar o fiinţă cu-o suferinţă
De altul îndurată.

*

E crud să simţi sub greu Păcat
Alt cuget cum se stinge;
În chingi de fier suflete pier
Când Crima crunt le strânge;
Dar plumb topit ochiu-a ţâşnit
Când altul varsă sânge.

Cu tălpi de pâslă pe la uşi
Doi paznici se strecoară:
Şi cum privesc, încremenesc
Şi-n suflet se-nfioară
Văzând ocnaşii-ngenunchiaţi
În rugă-ntâia oară

De-a lungul nopţii ne-am rugat
Părând a ţese tort
Din rugă şi din remuşcări;
În ruşinosul port
Sorbeam durerea cum a supt
Oţetul, Sfântul Mort.

*

În zori de-azur cocoşul sur
Sună a zilei toacă;
Dar ziua-n ocnă nu venea!
A negurii bulboacă
Plutea adânc, şi mici stafii
Albind, păreau că joacă.

Pluteau uşor în vânt de zbor
În ceasul de utrenii;
Ceata nebună juca-mpreună
Cu-a-ntunecimii genii,
Sucind vârtos în ritm hidos
O horă de vedenii.

Triste figuri, cu strâmbături
De un sinistru chip,
Mai sus, mai sus - căci graniţi nu-s -
În jocuri se-nfirip,
Şi-n dans grotesc fac arabesc
Ca vântul pe nisip.

Marionete în piruete
Sprinţar şi-ncurcă sportul;
Geamăt de frică din glas ridică
Şi fioros li-i portul,
Şi cântă tare, în gura mare,
Ca să deştepte mortul.

Ţip-să se spargă: "Lumea e largă,
Dar gleznele-n cătuşe
Şchiopând mereu, păşesc mai greu
Ca două picioruşe!
Iar pe ocnaşi în lanţuri traşi
Ruşinea-i înnăbuşe".

Nu-i pentru cânt orice cuvânt
Dibaci ţesut cu glume;
Dar nu cutezi să te distrezi
- Spectacol fără nume! -
Când vezi înverigat un om:
E cel mai trist din lume!

Mai jos, mai jos, valsând greţos
Şi chicotind din fugă,
Năluci gălbii şi străvezii
Din buze albe-ndrugă
Şi râd smintit de osândit
Când e-adâncit în rugă

*

Pornit-au adieri de zori,
Dar noaptea tot se-anină;
Pe când al ei pânzar cernit
Se-aşterne cu o tină,
Noi ne rugăm şi ne-nfricăm
De-a soarelui lumină.

Un vânt flămând trece gemând
Printre pereţi de piatră;
Şi-n vuet tare-un câine pare
La lună lung cum latră.
O, vânt cumplit! Cu ce-am greşit
Să-mi sufli moartea-n vatră?

Târziu, a gratiilor umbră
Pe zid încet apare:
Se mişcă spre-aşa zisul pat
Din scânduri de lemn tare,
Şi-aflai că-n lume, undeva,
Cumplita zi răsare.

Ne-am curăţat celula-n zori;
La şapte, pe răcoare,
Era sfârşit; dar un foşnit
De-aripi dă veste mare
Că-n pragul porţii Îngerul Morţii
Intrase-n închisoare!

El nu veni cu-alai măreţ,
Nici pe cal alb călare:
O sforicică şi-o scândurică
Pentru-o spânzurătoare
Sunt de ajuns; iar nodul uns
Gâtleju-l strânge tare.

Noi pentru lume suntem anume
Cum în veşmânt e zdreanţa;
Să ne rugăm, ori să sperăm,
Pierdut-am cutezanţa;
Tot ce-i vioi e mort în noi:
E moartă-n noi Speranţa!

Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum;
Călcâi de fier striveşte crud
Pe slabi, pe tari, oricum;
Izbeşte-apoi cu bici de foc
Şi lasă-n urmă-i scrum.

*

Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău;
Ci-n cruntul ceas, al Sorţii pas
Sorti, în mersul său,
Un laţ de sfoară ce-nfăşoară
Pe bun ca şi pe rău.

N-aveam ce face: aşteptam
Grozavul semn să cadă:
Şi împietriţi, încremeniţi,
Stam muţi şi crunţi grămadă,
Dar inima bătea în toţi
Ca toba la paradă

*

Deodată, spornic, limba-n ceasornic
Izbi cu-nfiorare:
Şi din piepturi vii un strigăt răzbi
De neagră disperare,
Ca strigăt scos de-un biet lepros
Zvârlit din lumea mare.

Şi cum în vis năluci de-abis
Le vezi ca printr-o brumă,
În funie vedem urcând
Un om născut din mumă,
Iar ruga ce-o sfârşi ţipând
Călăul i-o sugrumă!

O! Cine ştie ce mărturie
Din strigătu-i coboară!
Ce regret amar, ce sudori de jar...
Ca mine bunăoară
Căci multe vieţi cine-a trăit
Mult trebuie să şi moară.

IV

Nu-i slujbă sfântă la altar
În zi de spânzurare,
Ci-i preotul în acea zi
Bolnav de supărare:
În gândul lui, în ochii lui
Citeşti înfiorare.

Închişi sub pază pân-la amiază
Şedem, până ce cad
Zăvoarele, iar temniceri
Trag uşile de brad,
Şi din celule ţâşnim toţi
Ocnaşii ca din iad.

Ieşim în aerul cel bun
Ce ne mângâie faţa;
Dar feţele acestor inşi
Sunt sumbre cum e ceaţa,
Şi oameni n-am văzut nicicând.
Privind mai lacom viaţa.

Nu, oameni n-am văzut nicicând,
Sau vreun prizonier,
Holbaţi la peticul de-azur
(Ocnaşii zic că-i cer)
Şi nici la norii ce plutesc
Nepăsători şi pier.

Vreo câţiva umblă dintre ei
Fricoşi purtându-şi portul
Căci ei urmau să urce-n laţ
Dacă-şi primeau drept ortul;
El omorâse ce trăia,
Dar ei ucis-au mortul.

Da: un făptaş de nou păcat
Deşteaptă la durere
Un suflet din cellalt tărâm,
Din veşnica Tăcere,
Şi-l face-a sângera din nou
Cu sânge şi cu fiere.

*
În clasicul hidos costum
Un şir de clovni păream;
Mergem pe-asfalt de jur în jur
Şi toţi în jos priveam;
Posaci călcam pe-asfalt în jur
Şi unul nu vorbeam.

Umblam tăcuţi de jur în jur,
Şi-n oricare din noi
Cumplit de-amare amintiri
Ţâşnesc ca un şuvoi;
Cu Spaima-n frunte ne târâm
Şi Groaza înapoi.

*

În vino-du-te păzesc pe brute
Gardişti cu pasu-ntins:
Le e costumul nou-nouţ
Tot cu curele-ncins,
Dar cismele-s pătate alb
Cu hălci de var aprins.

Căci locul lui de îngropat
Nu este loc de moarte,
Ci doar noroi printre calcar,
De zid nu chiar departe,
Pentru ca mortu-n strat de var
De giulgi să aibă parte!

Da, răposatul şade-n giulgi
Cum nu toţi au noroc:
Vârât în curte sub pământ,
În tot umblatul loc,
Cu lanţuri zace la picior
Într-un cerşaf de foc.

Varul nestins roade din el
Os, carne, sânge, seu:
Din carne muşcă peste zi,
Noaptea din os, mai greu:
Carne şi os roade pe rând,
Dar inima mereu!

*

Trei ani în şir n-or semăna
Răsad de plantă vie:
Trei ani în blestematul loc
N-o creşte bălărie;
Ci glia lui va fi sub cer
Şi stearpă şi pustie.

O inimă de ucigaş
Cred ei că spurcă huma,
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor creşte-abia acuma
Garoafe şi mai sângerii
Şi crini mai albi ca spuma.

Din gură roşii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Şi cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?

Dar roşii flori, nici albe flori
Nu cresc în puşcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip şi bolovani şi var
S-întreaga poezie!

Nici maci, nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni şi hoţi,
În lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roţi,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toţi!

*

Deşi al închisorii zid
Se-nalţă-ntunecat,
Şi noaptea nu se plimbă duh
Cu lanţuri ferecat,
Nici suflet n-ar putea să plângă
În locul blestemat,

E-n pace mortul ucigaş,
Ferit de-orice furtună:
Nu-l chinuieşte-al Vieţii glas
Cu Spaima dimpreună:
Fiindcă-n var nu-i gând amar,
Nici soare şi nici Lună.

*

Ca pe o fiară l-au ucis...
Şi nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârşiră,
Pe fugă l-au dat jos din Laţ
Şi-n groapă l-azvârliră.

L-au despuiat de straie tot
Şi-au râs de trupu-i gol,
De gât-umflat, de ochiul stat
În ţeapăn rotocol;
Şi tot râzând, şi var turnând
I-au aşternut linţol.

N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina,
Ca sufletu-i să-ndrume!
Deşi doar pentru păcătoşi
Venit-a Crist pe lume!

Şi gata... Facla vieţii lui
Fu dată să se stângă:
Străine lacrimi pentru el
În urmă-au să se strângă,
Căci jalnicii fiind proscrişi,
Proscrişii ştiu să plângă.

V

Nu ştiu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare
Dar cei din închisoare ştim
Că-i zidul gros şi mare,
Căci orice zi e ca un an
Cu zile lungi şi-amare.

Ştiu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
În ultimu-i atom.

Un penitenciar, o ştim,
Zidit e din păcate;
Celule-i sunt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinuie pe-un frate.

Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Şi-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască
Încât nici Om nici Dumnezeu
Să nu-l mai recunoască.

Fapte cumplite - plante-otrăvite -
Pot creşte-n închisoare:
Şi numai ce-i mai bun în om
Se scutură şi moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.

Cel slab îşi simte nervii zob
Şi plânge ca nebunul;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulţi se zmintesc, toţi se-nrăiesc,
Dar nu vorbeşte unul.

Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină;
Duhoarea morţii prin pragul porţii
De scârbe intră plină,
Şi-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o maşină.

Sălcia apa cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge;
În pâinea-amară găsim var
Şi clei vâscos ca sânge!
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt - şi plânge.

*

Setoşi, scrâşnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă;
Ci-n nchisoare răbdarea-i mare:
De foame nu ne pasă;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.

Cu noaptea-n suflet, cu amurg
De-a pururi în odaie
Roţi învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie;
Dar liniştea cade mai greu
C-a tunului bătaie.

În nici un ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare;
Prin uşă ochi ce ne pândesc
Sunt fără de-ndurare;
Şi sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.

Ne înjosim şi ruginim
Ca lanţuri azvârlite;
Blestemă unii, alţii plâng,
Ies alţii din sărite;
Dar legile divine frâng
Şi inimi împietrite.

*

Căci orice inimi omeneşti
Zdrobite totuş ard,
Şi imnuri Proniei cereşti
Îi cântă ca un bard,
Şi focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu preţiosul nard.

Ferice inimi ce se frâng
Şi dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălţarea:
În răni de inimi frânte Crist
Îşi picură-ndurarea.

*

Cel cu gât vânăt şi umflat,
Cu ţeapăn ochi deschis,
Aşteaptă Mâna care-a dus
Pe hoţ în paradis:
Căci pentr-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.

*
Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-aşa e-n lege ritul;
Să se desprindă şi-ncet să-şi prindă
În cuget ispăşitul:
Şi sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ţinut cuţitul.

Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus.

VI

În temniţa Reading, în statul Reading
- Locşor pierdut în lume -
Un condamnat e sfâşiat
De-a flăcărilor spume;
Aprins focar de giulgi de var,
În groapa fără nume.

Lăsaţi-l ... Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeţi, nici păreri de rău
Nu ziceţi într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Şi-a trebuit să moară.

Cu toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Oscar Wilde








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Așa e Petrică! Au clasicii un mod al lor de a ne atinge sufletul și de-a ne înrobi de frumos!!! Cu mare drag!
Gerra Orivera
duminică, 09 august 2015



Așa e SAlecsandru - cum am mai spus-o în comentarii, poezia (arta în general) este o formă de cunoaștere a adevărului divin, prin mijloace subtile și mult mai profunde! Cu drag.
Gerra Orivera
duminică, 09 august 2015



Geniala... Cuvintele mele sunt prea sarace pentru a exprima frumusetea acestui poem.
petrica_c
duminică, 09 august 2015



Ferice inimi ce se frâng
Şi dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălţarea:
În răni de inimi frânte Crist
Îşi picură-ndurarea.

Mantuitorul spune:N-am venit sa chem pe cei drepti ci pe cei pacatosi la pocainta!
Versurile acestea exprima acest adevar.
SAlecsandru
duminică, 09 august 2015



Dincolo de frumusețea tehnică a versului, marile genii reușesc să fie niște formatori de caractere, prin personalitatea lor care-i face să perceapă laturi ale vieții insesizabile nouă! Asta e una din motivațiile pentru care merită să citim clasicii! Niciodată nu vom ieși în pierdere, Aurel! Numai să deschidem inima și mintea!
Cu drag!
Gerra Orivera
duminică, 09 august 2015



Superb poem, mulțumesc mult Gerra, multe învățăminte de tras.

Cu toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!

Ultima stofa e genială...
ALapis
duminică, 09 august 2015