Pajurei cu două capete - Octavian Goga

Din grele vremi de grea corvoadă,
De când urnită din noroi,
Spurcată pajură de pradă,
Te-ai pus stăpână peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta acelaşi sfat:
Că-n ciubul tău fără de lege
Miroase-a moarte ş-a păcat.
Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Şi gheara ta de veci ne scrie
Ruşinea vieţii pe obraz;
Căci n-are iadul vreun balaur
Mai rău şi mai înfometat,
Să ceară sânge-atât şi aur,
Cât bietul meu pământ ţi-a dat.
Cu două ciocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Nici carne nu ţi-a fost de-ajuns.
Ţi-am dat feciorii şi bărbaţii
Şi ţi-am dat plânset de femei,
Ţi-am dat sudoarea unei naţii,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...
În negru-galben ochiul sorţii
Ţi-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la faţă morţii
Şi neagră-i jalea-n urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Şi-n putredele-i temelii
Se macină îmbătrânită
Sub strigătele celor vii...
Azi gemi strivită şi bolnavă
Când vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-otravă
Arsura stinsului tău trup.
Din munţi, din văi şi pân'la mare,
Te smulg, te muşcă, şi te-alung',
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ţi prelung...
Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ţi blestemam la căpătâi,
Cu vlaga noastră frântă-n două
Să-ţi fim la groapă cei dintâi.
Dar când potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi şi noi să-ntindem hora
Pe stârvul tău căzut în prav.
Atunci, în milostiva clipă
Când cufundându-se-n amurg,
Pe sfâşiata ta aripă
Va plânge schilavul Habsburg,
Atunci, privind din nou cărarea
De ani o mie, robi ai tăi,
Vom sta învinşi simţind mustrarea
Că singuri nu ţi-am fost călăi.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Octavian Goga








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.