Marină - Nicolae Labiş

- Pentru ce-ai rămas, iubire! -
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă...
Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit - mai blând să-mi fie -
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori -
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

- Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: "În lume
Echilibru-i neclintit -
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp -
Sufletul limpede, cugetul clar...
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi...
Et quelle paix semble se concevoir"

Şi ce pace pare a se zămisli!


vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.