Schimbarea - Nichita Stănescu

Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire,
şi tremuram cu gurile lipite de ea.
Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul
când lângă ureche auzirăm o stea.

Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă,
deodată, îngerul ne-a deşirat pe amândoi,
şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere,
pluteam în aerul vorbirii celei noi.

Cu tot cu noi îşi ridica aripa
părând ne-ngreuiat,
Aproape sângeram pe ascuţişul
unui cuvânt de împărat.

Unde ne zbori, în care înţelesuri,
în ce puţin de trup măreţ de zeu,
în ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu şi eu,
din care tot ce ştim că e, nu este
şi ce nu ştim, pare a fi?...

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.