Retina lui Homer (I) - Nichita Stănescu

personale [ Jurnal ]

din vol. "Antimetafizica l"



Titu, îți scriu cu mare grăbire pentru că nu am loc de stat și mă aflu tocmai într-o gară. N-am nici un cuvînt potrivit la îndemînă, de aceea îți scriu razna și de-a dreptul. Trenul ăsta leneș urmează să plece în zece minute, dar, după calculele mele, dacă pleacă într-o oră, sînt un om făcut. Si-acum, hai să-ți spun hodoronc-troncul : bătrîne, pe mine m-a acuzat odată cineva, crezând că îmi face un compliment, cum că as fi risipitor și generos cu metaforele mele si cum că mi-aș putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe niște nimicuri. Cum își poate cineva imagina că un poet și-ar putea pierde o poezie ? Iți pierzi numai prostiile sau numai aspirația spre poezie - dacă poezia este adevărată, ea nu se pierde, revine obsesiv pînă cînd, în fine, se scrie ea singură pe sine, iar, dacă nu este adevărată, ce dracului să pierzi ?
Dacă cumva există profesionalism pînă și în poezie, care e singura profesie fără de profesie, hai, lasă-mă să-ti spun ce mi s-a întîmplat într-un caz care ar putea să fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodată ("la Nu și la Da are foile rupte", ți-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altădată, și, în genere, dacă n-aș fi îngîmfat acuma, crezi că aș putea să te fac să mă crezi ?). Dar uite cum se leagă treaba : cînd eram eu de vreo șaisprezece spre vreo douăzeci de ani, ca tot blegul care crede că ochii sînt făcuți pentru a privi cu ei și nu pentru a descifra cu ei, am văzut și eu zburînd o pasăre albă și firesc, am crezut că am văzut zburînd o pasăre albă. Vreo două-trei nopți m-am tot gîndit eu la pasărea aia albă care zbura tocmai cînd era pasăre.
Deodată, mi-am zis : ce mă tot mai mir eu de o pasăre care e albă și culmea, mai si zboară chiar prin aer ? Mi-am zis atunci : precis că o să-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu turle și crenele, pe aripa unei păsări albe, cînd zboară. N-am fost curat la suflet că m-am bucurat prea mult de ceea ce am gîndit. Cum să te bucuri de ceea ce este frumos cînd ceea ce este frumos nu îngînă frumosul, și este tocmai el însuși frumosul ? Mai târziu, spre onorabila vîrstă de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei păsări albe care zburase atât de intens, încît să o observ și eu ! Și-atunci mi-am zis : dă-o-ncolo de pasăre, mi-am zis, și cu castelul ei de pe aripă cu tot ! Și-atunci, i-am făcut o gaură în aripă ca să mă strecor liniștit de jos în sus și de sus în jos cu raza de la stele spre pămînt. Prilej cu care am scris o neîndemânatică poezie numită Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, după care continua cu al treilea si cu al patrulea, după care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea si, în fine, cu primul.
Mai tîrziu, spre respectabila vîrstă de vreo 40 și un pic de ani, mi-am pus întrebarea : de cînd poeții dau la strung cuvintele de le fac să rimeze atît de urît între ele sau sensurile să se reia de la sfîrsit pînă la început ?
Mi s-a făcut milă de mine, după care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis : ce pisica Penelopei, să mă țin eu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor să se tină după mine si eu să le repudiez din cînd în cînd ? Dar să vezi si dumneata, dragă Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei si a adevărului si dacă nu cumva există doar poezia și adevărul este son chevalier servant. Bătrâne, am văzut o muiere cu cărare la mijloc si cu pletele pînă la genunchi. Și-atunci ce crezi că m-am trezit vorbindu-i de unul singur : Domnisoară, atunci cînd mergeti parcă ati călca pe o aripă de pasăre, de-asta mi se răsucesc toate în orizont ! Muza s-a uitat la mine curioasă ca la un indigen, iar eu, și mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o oglindă. Toți cei vii nu aveau dreptate, în afară de oglindă.
Acum, iartă-mă că grăbesc și scurtez scrisul, îmi pare că fluieră trenul a plecare și trebuie să mă catăr pe scară. Trenul meu pleacă spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam sa-ti spun, că trenul poeziei tale pleacă spre un teritoriu necunoscut. Nu te speria, astea sînt simptome tipice, pe care ți le pot spune, că mi le-au spus și mie alții și pe unele le-am trăit chiar eu. La început, o să-ți faci și tu, ca și mine, casă pe o aripă, după care și tu, neabătut, o să-i smulgi toate penele rănd pe rănd și, în chip predestinat, cănd o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat că ea este pe aripa păsării, iar tu fuseseși pe ici, pe colo.

Din gară de la Leordeni, Nichita

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.