Poezia - Nichita Stănescu

Ea se hrăneşte din privirile fixe
ca să poată exista,
şi, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.

Astfel trăieşte tot timpul,
deşi, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.

Ea are articulaţii de păianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor
şi se ridică la stele,
cu sine împerechindu-se,
cu ea însăşi îngreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.

Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o aşteaptă
să-i intre-n auz,
şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.


*din volumul Alfa, 1967

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

La mulți ani, Tania!
ALapis
marţi, 08 martie 2016



O poezie...inaltatoare. Cu simpatie
tania
marţi, 08 martie 2016