Dreptul la timp III - Nichita Stănescu

I

Si pietrele-au dat rod in ziua-aceea,
cand iarna sta-n zenit la cerul tarii
si-n coaja orelor rotunde
batu, sfaramator, pasarea Phoenix,

Si acrul
se adauga intruna,
deodata-ncremenind ca gheata marii
care striveste-n sine trupul
urcatelor la suprafata
mortaciuni.

Era-n cutremuratul Februarie, de lupta,
cand tara isi cerea dreptul la timp
firesc, cum e culoarea pentru ochi
si-auzul
menit ca sa ia nastere-n timpane.

Era-n cutremuratul Februarie, de lupta,
cand de suieratura grea spre viitor
a trecerii de ancore-azvarlite
se rasuci taria, in cutele de aer
gatul eretilor deodata sugrumand.

Si grinda cerului, de aripi albe,
in locul lor, se-acoperi,
inchipuind vazduhuri ce urmau sa fie,
urcare dintr-o alta, mai demna, temelie.

Era-n ctremuratul Februarie, de lupta,
cand ochiul armelor intinse
privi-ndelung, cu gloante,
la tampla si la pieptul nostru ridicat,
nebanuind stapanii ca vremea lor ingheata
strangandu-le in blocul ei faptura
din ce in ce mai dens, mai apasat.

Pana si pietrele-au dat rod in ziua-aceea
cand iarna sta-n zenit si scanteia.
Cadea un val de moartre peste visuri,
dar moartea doar pe ea se ucidea.

II

Goana norilor albi, goana norilor lungi
mana din urma secundele.
Era-n cutremuratul Februarie,
cand o femeie nastea in lume,
fiul ei primindu-si dreptul la timp.

Zvarli deodata spre cer
sageata de piatra a unui tipat.

Trupul copilului rasarea
greoi si sigur, ca luna
din apele marii.

Si-un orizont era, de femei,
cu globurile pantecelor pamantesti
acoperite de sorturi negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.

In lume nastea o femeie.
Era in Februarie, sub roata de viscol,
cand durerile facerii o-mbratisara,
ca un barbat mult prea puternic,
cu brate de plumb.

Goana norilor lungi, goana norilor albi,
mana din urma secundele, le izbea,
le rarea...

Cate una se ratacea
printre furnale, printre sarme,
printre ziduri, pe cai ferate se ratacea
intalnea ochii femeii si-i stralumina,
intalnea obrazul femeii si-l colora,
intalnea gura femeii si-o arcuia,
intalnea tipatul femeii si-l prefacea
in stalpul de care se sprijina cerul.

Si-un orizont era, de femei,
cu globurile pantecelor pamantesti
acoperite de sorturi negre.
Un orizont era, de femei gravide
care-o priveau.

Trupul copilului, greoi si sigur,
continua sa rasara
ca o bataie a inimii de inima,
ca o planeta ce se rupe
dintr-un soare.

Era in Februarie, sub roata de visol,
cand steagul cel mare-al zapezilor
cadea aburind, la pamant.

Si bocancii cu tinte-ai soldatilor
il sfasiau ritmic,
iar sinele saniilor cu clopote
de alama
in lungi bandaje il taiau
pentru tamplele inrosite,
pentru umerii zdrobiti,
pentru piepturile impuscate
ale celor care vegheau.

Dar o femeie nastea in lume.
Era in Februarie,
cand fiul ei isi primea dreptul la timp,
cum marile-ntrebari isi primesc
raspunsul
in istorie.

Si-un orizont era, de femei
cu globurile pantecelor pamantesti
acoperite cu sorturi negre.
Un orizont era, de femei gravide,
care ii suradeau greoi si-ncrezator.

III

Dar i se paru deodata femeii
ca nu-si poate lua in brate feciorul
asa cum nu poti sa ridici in brate
un rau.

I se paru ca el i se rupe
de san,
asa cum se rup cuvintele
de gura.

Caldura fapturii lui
- i se paru -
ca se-nalta din caldura trupului ei
spre norii incremeniti.

Si toate acestea le simti
de neschimbat,
cum nu mai poti sa abati
o intamplare
desfasurata in trecut.

I se paru femeii deodata
ca fiul ei alearga scanteind
catre marile roti dintate
ale anotimpurilor,
si ca-si arunca umbra asupra lor,
biciuindu-le,
si ca rotile se urnesc din intepenire,
cu suier inalt,
si iarna si-arunca trupurile-infrigurate
in caracasa de frunze a primaverii,
si primavara si-arunca arborii-nfiorati,
pe marea umflata a verii,
si soarele verii, alunecand, izbeste
si doboara fructele toamnei.
Si toamna intra cu prora ei
de spargator de gheata,
in miezul alb al iernii,
si-l despica, si-l sfasie,
si-l frange, si-l rupe.

Femeia zvarli spre cer
sageata scanteietoare
a unui tipat de bucurie
pentru fiul ei.

Februarie-l veghea.

Umarul alb si stralucitor i-l atinse
cu gestul cu care smulgi un sunet
din harfa
si el era, intr-adevar!

Februarie-l veghea.

Cu mainile il pipai, cu privirile,
cu auzul, cu mirosul, cu gustul,
cu toate deodata,
si el era viu si nevatamat.

Februarie-l veghea.

Si il imbratisa cu sine insusi,
cum imbratiseaza inima sangele si creierul ideile,
si el era, intreg,
si isi primea dreptul la timp
firesc,
asa cum primeste ochiul deschis
chipul razsand sau plangand al lucrurilor.

Februarie-l veghea.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.