Cântec (7) - Nichita Stănescu

Inima se vărsa printre coaste,
sufletul cădea în fluturare.
Se ţineau de inelare, mîinile noastre,
într-o veche, grea înserare.
Eu mă rugam la umărul tău,
mă rugam cu un fel de cuvinte albastre.
Mă rugam astfel, mereu,
pînă se-năspreau secundele noastre.
Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-şi curmau asupră-ne zborul
secundele dîndu-se tuturora.
Astfel ne trecea viaţa, astfel muream,
deveneam transparenţi, de gheaţă.
Priveliştea lumii trecea ca prin geam
prin lipsa noastră verticală de viaţă.
Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,
în noi îşi vărsau zborul.
Eu mă rugam în cuvinte ciudate.
Tu erai piatra, tu erai norul.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.