Zepeline peste piaţa Bucur-Obor - Mircea Cărtărescu

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată bolta, şi barosani.

stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă
simţeam fericit
eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo visasem primele vise
şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de garofiţă
ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi
eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile construcţiilor înalte
şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de tramvai săriră în aer
şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi Krishna
şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele de metal
şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele tălpilor
şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu ne puteam devora
şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
şi luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluşte şi cefalopode
lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...
când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am ştiut că mi se mai dă o şansă
brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.


vezi mai multe poezii de: Mircea Cărtărescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.