Rime alegorice - Mihai Eminescu

Corabia vieții-mi, grea de gânduri,
De stânca morții risipită-n scânduri,
A vremei valuri o lovesc și-o sfarmă
Și se izbesc într-însa rânduri-rânduri.

Iar eu pe-un țărm pustiu murii în pace.
Deasupra frunții-mi luna-n nouri zace,
Trecând încet pustiile Saharei
Și luminând o lume care tace.

La miezul nopții vezi pustia plană
Născând de suptu-i mândră caravană
De morți în văluri lungi și, trează,
Mergând încet spre-un vis: Fata-morgana.

Într-adevăr: adânca depărtare
Arată un palat numai splendoare.
Printre ferești pătrunde o lumină;
Perdelele-i păreau muiate-n soare.

De prin deșerturi lungi și depărtate,
În șiruri vin scheletele uscate.
Pustiu-atunci, cu caravane-sate,
Dormea ca mort sub luna care bate.

O caravană lângă mine trece,
Naintea ei vine-o suflare rece.
În șiruri lungi se strecur și se strecur:
Eu număr unul, număr doisprezece.

Un chip atuncea de pe cal coboară.
La mine-ndreaptă-a lui privire-amară
Și fața slabă, tristă, adâncită
Ș-osoasa mână o întinde-avară.

Dar să mă mișc nu am nicicum putere,
Căci țapăn mort eram și fără vrere.
Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate,
Deși prin ele eu aveam vedere.

Iar umbra-n vălu-i de mătase sură
D-urechea mea și-apropie-a ei gură
Și-mi spune lin și-ncet povestea mare,
Ce ca un râu etern în minte-mi cură:

„Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare
Și om cu ochii vii de-o vede moare;
Iar celor morți, lumina lor adâncă,
Li dă vďața nopții trecătoare.

Deci vin și tu pe un schelet să-ncalici,
Să vezi palatu-i în lumini opalici;
De șirul nostru să te ții în urmă
Pân- la grădina ei cu flori italici.

Și iată vălul meu ți-l dau ­ pe față
Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de gheață,
Ca nu cumva să se topească iute
De a privirei ei tiranică dulceață."

Mă sui și plec... o umbră sunt din basme
Și o fantasmă sunt între fantasme,
Prin mâna mea de o ridic se vede
Ca și prin corpul străveziei iasme.

Din ce în ce cu toții se apropii.
Grădini lucesc și flori creșteau cu snopii,
Iar roua curge în briliante umezi ­
Din crengi de arbori luminează stropii.

Pe scări de marmur ne suim cu toții
Și morți-și caut prin coloane soții:
Sunt tineri unii ca iubirea moartă,
Iar alți au barbe albe ca preoții.

Dar toți cu toții sunt de om ruine
Și risipiți din cârduri beduine
Au fost găsit amara, cruda moarte
Într-un pustiu arzând și fără fine.

Vorbesc încet... ca-n somn... și vorba sună
Ca frunze-uscate cari vântu-adună,
Sau ca murmurul cel vrăjit de ape
Când peste codri-apare blonda lună.

Deodată-n două șirul se desface.
În fund apare-un mândru chip ce tace;
Cu roșii flori de mac în păru-i negru,
Cu ochii-nchiși un semn cu mâna-mi face.

Eu o urmez prin galerii înalte.
Izvoare vii din vase stau să salte
Și lângă ele nimfele de marmur,
Făpturi cerești unor măiestre dalte.

Pe lucii muri auritele pilastre.
În jurul lor sunt așezate glastre,
Din care cresc bogate-ntunecoase
Ici roze negre, colo flori albastre

Și pe ferești perdele de purpură.
Un miros răcoros simțirea-mi fură;
Deschisă lin e ușa unei sale
Și noi minuni uimiții ochi văzură.

Un pictor a-nflorit plafonul, murii,
Cu basme mândre, cu frumoase hurii
Și din cățui de-argint, copăr miroase
Cu fum albastru formele picturii.

Iar pe-un divan, ascuns între perdele
Albastre, înfoiate și cu stele,
Ședea regina basmelor măiastră ­
Lumină lumea gândurilor mele.

Ea înșira mărgăritare-n poale
Și pe-un covor persan, frumos și moale,
Ea-ntinde surânzând ca-n vis și leneș
A ei picioare de zăpadă ­ goale.

Ochii adânci ca două basme-arabe
Samăn cu-aceia ai reinei Sabbe,
Cum împăratul Solomon îi scrie,
Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe.

Cu ochi pe jumătate-nchiși surâde:
Deși privirea-mi pe cei vii ucide,
Te uită lung la mine, tu, ce mort ești,
Pân-al tău suflet ochii va deschide.

L-al tău mormânt tu ești în pragul porții,
Dar să te stingi nu este voia sorții,
Ci-n fața mea să lași încet să-ți cadă
De pe-ai tăi ochi de gheață vălul morții.

Îngenunchind atunci am zis în sine-mi:
„O, dulce chip, cu mâna fruntea ține-mi
Și de pe ochi ia-mi vălul trist și rece,
Căci simt bătaia renviatei inimi."

Și de pe ochii-mi cade ceața sură
Și noi minuni uimiții ochi văzură,
Căci înaintea mea stai vrăjitoare
Și basmu-asculți cu zâmbetul pe gură.

*
Ș-atuncea pier anticele portale.
În jurul meu iluminate sale
Și-n loc de morți ființe vii, ce vesel,
Cu hohot râd ­ serbează bacanale.
Unde-s acum fantasticele șeme
Prin care luna străbătea-ntr-o vreme?
Acele mii risipuri din pustie
Trăiesc... nici unul moartea nu și-o teme.
Când ar avea moarte o vecinicie
De-amor, de viață și de nebunie,
Ei nu s-ar veseli atât de tare
Precum o fac în astă moarte vie.
Ici vezi femeia plină și bălaie
Ce lasă-ncet să cadă a ei straie;
Zâmbind rămâne-n mijlocul mulțimei
Precum ar fi ieșit din caldă baie.
Ici una oacheșă se-ntinde-alene
În brațu-unui bărbat ce, de sub gene,
Ș-aruncă ochi-ntunecoși sălbateci,
Setoși de patimi c-ale unei hiene.
Iar una stă cu ochii ei să soarbă
Pe-un vechi ostaș cu-ntunecime oarbă
Și degețele fine ca de ceară
Și-mpleticește-n a lui neagră barbă.
Un râs, un chiot, o vuire multă ­
Cu toții strigă, nimeni nu ascultă;
Ocări frenetici sunt o dezmierdare
Și dezmierdarea deveni insultă.
Toți se iubesc ­ ș-o spun în gura mare.
Toți au făcut din viață sărbătoare:
De măști râzânde lumea este plină,
De comedianți și de femei ușoare.
Murmure doar s-aud de prin unghere,
Unde cu glasul blând amantul cere,
Pe când iubita gura ei, uscată
De sărutări, deschide la plăcere.
Ce-i lumea asta mă întreb acuma:
Au nebunit-au, sau domnește ciuma?
De-acopăr moartea, ranele hidoase
Cu râs, cu-amorul, cu beții, cu gluma?
„Ba nu ­ răspunse-atunci Șeherezade ­
Nu, nu îi vezi așa precum se cade;
Vďața lor un vis al morții este,
Azi pradă ei, iar mâni ea o să-i prade.
Ce afli-n lume? mii de generații.
Popoare mândre sau obscure nații
Demult pieriră și pe-a lor cenușă
Trăiește... cine?... ei! înmormântații.
Moarte și viață, foaie-n două fețe:
Căci moartea e izvorul de viețe,
Iar viața este râul ce se-nfundă
În regiunea nepătrunsei cețe.
Femeia goală, cufundată-n perne,
Frumsețea ei privirilor așterne;
Nu crede, tu, că moare vreodată,
Căci e ca umbra unei vieți eterne.
Iubirea ta-i viață ­ a ei iubire
E viață iar și iar de omenire.
Voința ei ș-a ta de se-mpreună
Atunci e suflet în întreaga fire."


©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.