Povestea magului călător în stele[V] - Mihai Eminescu

Cad pletele, blonde și lungi spice de - aur ,
Închisă 'n lungi gene privirea lui stă;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
I-a 'n mână Bătrânul — ca sânge de taur
Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra râde — și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

« E somnul, bătrânu 'n ureche îi spune —
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci
Ca visul el piere — cu greu se supune
La magica-mi vorbă — las stele să sune,
Ca 'n tabla cea neagră să-l prind — Tu să faci

«Ce-oiu spune». O cupă pe margini cu aur
El ia și 'n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.

«Bea—zice—atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;
Atunci tu grumazu-i cu brațu 'nconjoară ,
El aripa lui și-o ridică și sboară,
Te duce cu dânsul în lumea de vis».

Și Junele bea și adoarme. De-odată
Pe ochi buze calde și moi a simțit.
El brațul și 'ntinde și 'nlănțue 'ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că 'n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și - aude suflarea-i cea caldă bătând
Și dus el se simte în lumi luminoase,
În corure sfinte, prin stele - auroase
Aude cum sună aripa de-argint.

El ochi-și deschide, de-asupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adânci visători.
A lui fericire el mai că n'o crede,
El gura și - apasă pe blondele-i plete
Și fața cea pală i-o mângâie 'n dor.

E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surâde, cu - aripa -l mângâie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

«Vezi tu, zice umbra, pe-a hăului vale:
Pământul cu munți-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură 'n jale;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
De-asupră-ți oceanul de stele întins.

«Pământul departe 'ntr'un punct s'a contrage
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pământului visiune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

« O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspândite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gânditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de arginți ».

Și sufletul liber privirea-i sânțită
O nalță pe stelnicul, marele plaiu:
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cântece plină din veacuri fugite —
Aici lumea - antică urmează-a ei traiu.

«Vezi steaua că munții și 'ntoarse și marea
Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț le destină un soare:
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu 'n acest univers.

«Curând vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea.
De visuri, de umbre, de cântec e plină.
Curând vom intra în câmpia ei lină
Și 'n urmă-ți pământul rămâne — o stea.

[Partea a V-a]

©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.