Povestea magului călător în stele[IV] - Mihai Eminescu

[IV]

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș' atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De - astă viață mândră de vrei să ai o știre
Gândește num' atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn;
În ocean de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gândirile prin somn;
Deși nu sunt aevea aceste lumi solare
El tot le vede, simte, le - aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămâne surd și orb:
Un cântec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume 'ntinsă mare,
Aevea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într'un grăunte - uimit ,
În el îs toate, dânsul e 'n toate ce-a gândit,

Seraful își sfârșise vibrata - cugetare ,
Gândirea tace - asemeni în fiul de 'mpărat,
Și galbenă ca ghiața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu' nnourat
Și cerul nori gândește, nori mari de răsbunare
Ce vor să biciuiască pământul răsculat
Și noaptea - înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca râul care-și mână trecutu 'n viitor.

Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică
De vânturi s'alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stânce, se clatin' în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreer' nebuni
Și bate în vânturi, pe nori răsturnată,
Ea stâncile 'ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frământă furtuni.

De-asupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,
Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,
Adânc se gândește puternicul mag.

« Părinte — el zice — și - adânc i se 'nchină,
Bătrânul meu tată aici m'a trimis ».
« Venit-ai? — bătrânul răspunde — suspină,
Pe fața lui trece zâmbire senină,
C'o mână el cartea cea veche a 'nchis.

«Văzut-am din carte-mi, că viața bătrână
Curând se sfârșește — ș'asupra - ăstui gând
Uitat-am eu lumea — durere străină
În suflet pătrunse, cu - aripi de lumină—
Și pân' mă uitasem scăpă din pământ

«Furtuna turbată... Din mii de furtune
Ce - asupra pământului îmblă sburând
Sunt câteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrâne
Le țin încuiate 'ntr'a muntelui fund.

« Și pân' m'apucase de tatăl tău jele
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt cu aripa v'o câteva stele,
Trântitu-le-a 'n nouri și 'n vânturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

«Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vânt,
Pe aripi să-i pue o mie de maje,
S'o lege de stânce, să-i stee de strajă
În neagra 'chisoare în fund de pământ... ».

Șoptește: vânt falnic furtuna o 'nhață,
Aripele-i leagă — o bagă în stânci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe;
Cu 'ncetul a cerului nori se desfață
Încet se 'ncrețesc peste văile - adânci .

«Copile, acuma pericol nu este —
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste —
El moare—și 'n lume rămân singur iar.

«Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieți-ți să dau eu bătrânul meu sfat
Și asta de sigur făcut-a el bine:
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n'ai fi scăpat.

«De-ai fi ca alți oameni atuncea se poate
Ca soartea ta 'n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorților stele de mine-s purtate
Da tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s'o schimb,
Ce e, pot preface... Ce 'n stele senine
Nu-i scris — eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gândite de Domnu 'ntr'a sorilor nimb.

«Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale
Ca 'n ea să n'aluneci, ca neademenit
De-un înger c'ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adânc ești iubit».

El zice ș'a lene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stânci prăbușite gigantici portale
Descue și intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute 'n flori vii
Și stele , în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca 'n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line,
Ei trec și prin bolte săpate 'n granit
Ei intră 'ntr'o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuciu lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o 'nchide.
Adânc întuneric i'nconjur' atunci —
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea - aruncă 'n negru - aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S'așază, se uită 'n marmoreii muri.
Bătrânul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspândesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele - albastre prin sală aleargă.
Fantastic bătrânul s'ardică și blând
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă
Încet încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c'argintul îi este talarul;
În mâna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.


[Partea a IV-a]

©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.