Mureșanu[IV] - Mihai Eminescu

[ IV ]

(Un chip s-arată-n castel.)

Și-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Privește ca o lună din zidurile veche?
E ca și când răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, pin care se arată
Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreție.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ție!
Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde ­
Primește-o: e iubirea-mi, și inima-mi și-o-ntinde.
Cobori din înălțime: te-ador, te rog, te-nvoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ți dezmierd
Și-n ochii mari albaștri ființa să mi-o pierd...
Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgește mintea cu-a valurilor larmă.

(Chipul dispare.)

(El se urcă în luntre și îi dă drumul pe mare.

Se-nsenină. S-aude glas de corn.)

REGELE SOMN

Răsună corn de aur și împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară
A codrilor... în cârduri veniți, genii șăgalnici,
Ce-acum împleți pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunși în umbră sau tupilați sub foaie,

Pișcați picioarele-albe a fetelor bălaie,
Și zimbrii zânei Dochii, pe frunți cu stemă mare,
Și voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare...
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburați prin crenge negre ca străvezie iesme,
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scănteie în umbră, să spânzure feeric ­
Treceți încet pin aer călcând pe întuneric.

(el se uită pe mare)

Din insule bogate sfâșiind apa, iese
O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.
Se legăn visătorii copaci de chiparos
Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos,
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adânc de jale
Se-oglindă-n ap-albastră de aur portocale.
Și parcă glas de clopot înfiorează sara;
Pe-a stâncilor lungi colțuri apusul se coboară;
Stau aurite-n aer... și-a serei rumenire
Se-apleacă și-nroșește a mării încrețire...
Și insulele mândre și de dumbrave pline
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori și cu poiene
Urieșești... Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure... și-n blânda lor cântare
Dispar ca sarcofage insulele în mare.

...................................................

Ce loc! Bătrâne stânce ridic-a lor schelete
De piatră, ce de valuri și vântu-s sfâșiete.
Un templu în ruină de apă înecat
Pe jumătate... Stâlpii și murul fărâmat
Stau în curând să cadă... Și în astă ruină
Pin scorburi de părete, în neagra vizuină,
Trăiește-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer
Și fă din vis viață, din umbre adevăr!

(luna apare)

UNDELE

(cântă)

Noi, undele crețe,

Venim, venim,

În stânci mărețe

Izbim, izbim.

Ș-a noastră suflare

E vânt! e vânt!

Dar naștem pe mare

Un cânt, un cânt.

DELFINUL

(se-arată din apă un tânăr frumos)

Ondină,

Cu ochi de albastră lumină,
Cu părul tău lung, un tezaur

De aur.

Tu, pradă

Cu piepții tăi dulci de zăpadă,
Te-oi prinde pe mare vrodată,

Șirată!

Atunce

Simți-vei duioasele munce,
Cu care-al meu suflet în flamă

Te cheamă.

ONDINA

Delfine,

Tu crainic al mării regine,
De-ai fi credincios, cu iubire,

Un mire;
Voioasă

Urmare-aș privirea-ți frumoasă,
Ți-aș da sânul alb de zăpadă

Ca pradă.

DELFINUL

Ondină,

Tu dulce copilă, o, vină,
Nu vezi că Delfinul tău moare

În mare?

ONDINA

Vedea-vom!

Să cânte Sirena ruga-vom,
De nu vei iubi-o ­ îmi fură

O gură!

Atunce

O undă în brațe-ți m-arunce,
Căci știu a iubi eu prea bine,

Delfine.
Ascultă!

De vreme-ndelungă și multă
În sufletul meu eu te-am strâns ­

M-ai învins.

AMÂNDOI

Tu, ce ești zeilor suroră gemene,

Cu linul pas,

Nu are nimene un cânt să semene

Cu al tău glas.

Spune-ne cântecul ce-n nopți lunatice

Adese-l cânți,

Când luna tremură pin ceți apatece,

Pin codri sfinți.


[Partea a IV-a]

©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.