Când amintirile... - Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?


vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Era cea mai frumoasa: n-avea nimic din ce n-aveau altele, avea totul, la fel ca altele; nu era nimic in altele, sa nu aiba ea, iar altele, erau ca ea; era ea, zana mea, muza mea; eram eu, dragul ei, poetul ei... era ea, care ma iubea, eram eu, intru nestinse amintiri, iubind-o, asa cum stiu sa iubesc eu, ca ea, la fel ca mine, iar eu, la fel ca ea...

Th3Mirr0r
th3mirr0r
vineri, 15 mai 2015