Călin Nebunul [II] - Mihai Eminescu

Dar acuma-mi stă pe gânduri — ce să facă el — foc nu e,
Fraţii să se scoale numai şi capul o să-i răpuie.
S-a luat şi el şi merge supărat înspre pădure
Cu un hârb plin de funingini, subsuoară c-o săcure,
Să găsească vun cărbune. Pe-un copac înalt se suie,
Pe-ntinsori de codri negri aruncând privirea şuie.
În adâncă depărtare el văzu zare de foc,
El coboară şi porneşte ca s-ajungă-n acel loc.
Întâlneşte-un om în drumu-i cam grăbit din cale-afară:
— Bună noapte! —' Ţam, ' mitale! — Cum te cheamă?
— De-cu-sară!
— He-he-hei, măi De-cu-sară! Ian mai stai, că nu-i aşa,
Ce caţi tu noaptea-n pădure, colinzi lumea iac-aşa?
Cot la cot Călin îl leagă cu odgonul de un pom
Şi se cam mai duce, iată că în cale-i iar un om.
— Bună noapte! — 'Ţam 'mitale! — Cine eşti?
— Sunt Miez-de-noapte!
— Ehehei! Ce caţi în codri, pepeni verzi şi stele coapte?
De-un copac şi p-esta-l leagă şi, cum merge pe cărare,
Iar un om pin întuneric înaintea lui răsare.
— Bună noapte! — 'Ţam'mitale! — Cum te strigă?
— Zori-de-zi!
— Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia opreşte-oleacă-aci!
Hai, şi stând de vorb-o ţâră, să mâncăm păsat cu lapte,
Vin încoa că bate luna — hai la umbră — tot îi noapte.
— Omule, ce-mi caţi pricină... sunt grăbit... — Ce-atîta grabă?!
Ciorilor! ia nu mai spune, ştiu că nu ai nicio treabă!
Îl legă şi pe acesta, ca până va găsi foc,
Ziuă să nu se mai facă şi vremea să stea pe loc.
El ajunge. Într-o groapă mare arde-un foc avan...
Pe-o părechi de pirosteie clocoteşte un cazan,
Doisprezece zmei în juru-i dorm adânc întinşi pe burtă,
Împrejur de pirosteie se cocea o mare turtă
Şi-n cazan, notând în zamă, clocoteau vo două vaci.
„Hei — îşi zise năzdrăvanul — dete badea de colaci!"
Şi deşi în faţa vetrei dorm şezând zmeoaice mame.
El, atins de-acea mireasmă a clocotitoarei zame,
Doi tăciuni luă în hârbu-i, un cărbune în lulea,
Şi luând o bucăţică din o vacă ce fierbea,
Iată, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.
Ăsta ţipă cu-ngrozire ca un bou împuns de streche.
Toţi treziţi pun pe el mâna, unu-l leagă, altu-l ţine,
Unu-i ţasălă pădurea, cetluindu-l cole bine.
Sfătuiesc ca să-l omoare. — Da', mă rog, dumilor-voastre
Cine şi-ar mai pune mintea cu aşa obrazuri proaste
Cumu-s eu, măria-voastră! Mă lăsaţi, că-s om sărac,
De când sunt n-am văz’t turaua, nici măcar de la petac.
Zise unul cătră dânsul: — Dacă tu ne-i puté face
Fata-mpăratului Roşu s-o luăm, poţi merge-n pace.
— Ce n-o luaţi domnia-voastră, că sunteţi mai tari, mai mulţi?
— Ei, pe noi ne simte-ndată, să ne-apropiem desculţi,
Suntem duhuri necurate şi-mpăratul cela Roş
Are-n vatră în cenuşă un căţel şi un cucoş;
Năzdrăvani-s, bată-i naiba, cum ne simt, îi vezi că-n drugă,
Unul bate, altul cântă... ş-o tulim urât la fugă.
Să s-apropie nu poate decât omul pământean.
— De-i aşa, poi las’ pe mine... zice Strolea cel viclean,
Îl dezleagă şi-l urmează... El văzu atunci legat
Un voinic care, când vede că zmeii s-au depărtat,
Se smuci lăsând în urmă a lui mâni şi-n codru piere.
Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută;
Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure,
Stele galben tremurânde mişcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci şi moi icoane
Împle văile de lacrimi de-un sclipit împrăştiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mişcă-ncet.
Înrădăcinată-n munte cu trunchi lung de neagră stâncă,
Repezită mult în aer din prăpastia adâncă,
A-mpăratului cel Roşu stă măreaţa cetăţuie,
Poalele-i în văi de codri, fruntea-n ceruri i se suie.
Şi prin arcurile-nguste făclii roşii de răşină
Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină,
Rănind asprul întuneric din a şalelor lungi bolţi,
Zugrăvind în noaptea clară a ei muchi şi a ei colţi.

Pe cărări săpate-n stâncă zmeii şi Călin se suie,
Numai luna îi îmbracă cu lumina ei gălbuie
Şi pândind trec uriaşii de pe-o stâncă pe-altă stâncă;
într-o sură depărtare murmură valea adâncă,
Numai pe păreţii netezi ai stâncimii îndelunge
Ei arunc umbre gheboase, uriaşe, negre, lunge,
Ce în şiruri tupilate după ei se mişcă, pare.
Noaptea-ntinde măreţia-i, lunca doarme, lunca moare,
Şi călcând încet cu greul lor s-apropie-n tăcere.
Ei ajung la poarta mare, ferecată cu putere,
Ce nu-i om s-o poată trece. Dar Călin, suit pe zid:
— Hai, veniţi, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dară unul câte unul v-oi lua colea de chică
Şi pe sus vă trec în curte... Abia-apucă să li-o zică
Şi ei unul câte unul s-apropie, şi de-a rândul
El la fiecare-i taie capul de chică ţiindu-l
Ş-a lor trupuri moarte-aruncă răşchiete în ogradă
Şi în urmă sare dânsul, ca să vadă, ce-a să vadă?
Împăratul de zid straşnic şi de poartă ce avea,
Ferestrele stau deschise şi uşile se crăpa.
Scări bătute-n pietre scumpe, repede voinicul suie,
Intră-n casele frumoase din înalta cetăţuie,
Pe covoare moi el calcă, intră în acea odaie,
Care-i plină de a lunei blândă, tainică bătaie.
Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par
Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar.
Pe un pat de flori frumoase, proaspete şi ude încă,
Doarme fata cea vestită şi-n visarea ei adâncă.
Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri,
Înecată de lumină şi miros de trandafiri,
Iar din pod pân-în podele un paingăn de smarald
A ţesut pânza subţire, tremurând în aer cald,
Şi în care luna bate de sclipeşte viorie
Ş-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie.
Şi prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori,
Ea cu umeri de zăpadă şi cu părul lucitor
Şi mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură
A ferestrei este rece şi simţirea nu o fură,
Dar de pânz-acoperită-i cu un colb de piatră scumpă.
S-apropie-ncet voinicul şi cu mâna va s-o rumpă,
Apoi lin o dă-ntr-o parte, peste fată se înclină,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
Ia inelul ei cel mândru de pe degetul cel mic...
Şi se-ntoarce în codreana-i noapte tânărul voinic.
Lângă zmeii morţi când trece, limbile le taie el,
Le adună sângerânde şi le pune-n testemel,
Trece zidul şi porneşte iar la drum pân’ce ajunge
La cazanul care fierbe în mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaică mum-o taie, pe-alta o scăpă în pripă,
Ia din nou în hârb tăciune ş-un cărbune pune-n pipă,
Ia cazanul într-un deget şi în altul el ia turtă
Şi se-ntoarce iar la fraţii, fluierând cu minte scurtă
Toate cântecele rele ce-n viaţa-i le cântară...
Dezlegă pe Zori-de-ziuă, Miez-de-noapte, De-cu-sară,
Din cazanul care-l duce dându-le de drum merinde.
Abia-ajunge-unde dorm fraţii, abia focul îl aprinde,
Ziua cea întârziată năvăli din răsputeri
Şi ca repezit în aer soarele se-nalţă-n cer;
Fraţii lui atât dormiră, cât intrase în pământ
De un stânjin şi-i împluse frunza adunată-n vânt.
Se treziră. — I! Căline, lungă fu şi noaptea asta,
Dar nimic el nu le spune ce făcuse-n vremea-aceasta,
Ci plecând ei mai departe tot Călin arcu-ncordează
Şi, zburătuind, săgeata trece-n lume ca o rază,
Vâjâie-n văzduh cumplită; ei urmează unde-i cheamă,
Pân-ajung în faptul nopţii la pădurea de aramă.
— Măi fărtaţi, Călin li zise, nu-ţi pute trece pin crânguri
Şi pin codri işti de-aramă, rămâneţi aicea singuri,
Vă clădiţi ici o colibă, vă săpaţi groapă de vatră,
Singurel voi merge numai pe cărările de piatră.
Să vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de îl ascultă
Şi el trece în pădure făr-a pierde vorbă multă
Şi la orce pas el face codrul simţitor răsună
Şi pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtună,
Căci o strună-i orce creangă şi o limbă-i orce frunză.
Luna doar, trecând pe ceruri, voind codrul să-l pătrunză,
Împle noaptea-i arămie cu mari dunge de omăt,
Pe sub cari, răscolite, fulger apele încet.
Şi deodată-n codrul mândru el aude de departe
Răsunând un glas de fată, ce venea din lunci deşarte
Şi urechea i-o desmeardă; el ascultă sub un trunchi
Şi cântarea dureroasă îl pătrunde în rărunchi:
Greieruş ce cânţi în lună
Când pădurea sună,
Cum nu ştii ce am în mine,
Greiere străine?
Că te-ai duce de-ai ajunge
Noaptea de te-ai plânge,
Ca o pasere măiastră
La noi în fereastră.
Vai de picioarele mele,
Pe-unde îmbla ele?
Vai de ochişorii mei,
Pe-unde îmbla ei?
Inima-n mine-i bolnavă,
Floare de dumbravă,
Şi vai lacrimile mele,
Cum le vărs cu jele!
Du-te, greier, du-te, greier,
Pîn’ la munte-n creier
Şi priveşte-nduioşată
Zarea depărtată,
Lumea-ntreagă o colindă,
Mergi la noi în grindă,
Spune-i mamei: „Ce-am făcut
De m-a mai născut,
Căci ar fi făcut mai bine
Să mă ia de mine,
Prefăcută că mă scapă
Să m-arunce-n apă,
Căci de cer ar fi iertată
Şi de lumea toată."

[partea a II-a]

Basm versificat,
de ©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Minunat,
ALapis
joi, 27 august 2015