Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act) - II - Mihai Eminescu

[ II ]

De vei avea puterea,
Voința ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine,
Bravură se numește. De ești închipuit,
Nesuferind ca alții de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numește;
De vrei să-ntreci pe alții și lumei să-i impui
Persoana ta infamă: dorință-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De ești atât de van
Să crezi că pân-și cerul ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ți-l chinuiești și mintea
Ți-o stupifici ­ îți zice că ești evlavios,
Ba chiar și sfânt. ­ Și nu sunt numai oameni
Ce îți admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare...

Ce proastă e mulțimea,
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Și singură e dusă de-o mână de șireți.

De te-a-nzestrat natura
Cu-atâta minte numai, să poți vedea prostia
Și cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară
Spre-a te urca pe dânsa l-avere și mărire,
Prefă-te numai cum că tu prețuieși acele
Mari calități și-alese (numește-le cum vrei),
C-o frază lingușește deșertăciunea lor
Și pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,
Viața pentru tine. Dar spune-li-adevărul,
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Și te vei stinge mizer de nimenea jălit.

Se vede
Că nu puteau șireții ca să găsească-n viață
Alt preț decât acela să-și împlinească pofte
Pe seama altor... Apoi este și drept, cuminte,
Ca proști să ducă greul, astuții să domnească...
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărțită?
La ce-ar esista proștii ­ și iar la ce șireții?
Nu merită nătângii să fie stăpâniți?
Nu vezi că stăpânindu-i le împlinești dorința?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deșertăciuni.
Și-apoi nu vedeți voi
Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniștea unui secol și ești numit erou.
Beată de bucurie mulțimea te primește,
Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalță
Pe spatele altora e mare ­ și cu cât
Mai mult se ține-n locu-i prin rău și prin asprime,
Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăște puterea brută. Peste
Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea
S-aduci doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colțul vieții. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă ­ e colț în orice cuget,
În oricare voință, în orice faptă mare.
Invidia de pildă e mam-egalității,
Și îngrădirea contra răutății reciproce
Dreptate se numește. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiți răi și veți străbate
La țintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiți răi! și-urmați principiul ce lumea o domină ­
Lăsați să creadă alții mai proști ca voi în bine.
De ce n-aveți voi minte? Deschideți ochii voști,
Vedeți că sfânt și bine sunt numai pentru proști?
De când sunteți în lume, a esistat dreptate
Și pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăți,
Voi v-ați hrănit dușmanii, i-ați apărat cu sânge,
În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi ați crescut-o mare și astăzi vă zugrumă.
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găsește-a ei osândă și binele răsplata ­
Și mii timizi de frică și de-o speranță vană
Trec înșelați pe lângă izvoarele vieții.
Iar dacă nu, lințoliu, piroane de sicriu,

Răsplată sunt virtuții?
Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.
Voi soarbeți picătura de timp ce o aveți,
Aici fiți mari, puternici, aci fiți fericiți ­
Aici spirit, curagiul și pumnii au valoare.
În mână de vei prinde-a istoriei carte
Și dacă tu de frică sau poate de rușine
În faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ți în plin se desfășoară
Răul și iarăși răul ­ că vremea se măsoară
După a răutății pășire. Rău și ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă ­ o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutății numai îi datorește-avântul
Ce l-a luat pe scara ființelor naturii.
Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alții;
Dacă trăiește bine, dar fără ca să lase
Ca și-alții să trăiască ­ e mare. Când un popol
Începe a fi nobil și generos în cuget,
Atunci a lui cădere și moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este
Pământ care hrănește sămânța celor rele.
Ai milă
De unul și cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
În tine. Dă-i unuia onoare și mărire,
Și va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. ­ Ce plan adânc-șiret!
Cum în sămânța dulce a răului s-a pus
Puterea de viață!
Și mai credeți în bine, în basme de copii!
O, ridicați în suflet gigantici vijelii
Și sfărâmați c-o mândră strigare triumfală

Ordinea cea nedreaptă, șireată, infernală,
Ce proștii și șireții, unii-nșelați, iar alții
Înșelători susțin că de Dumnezeu e pusă
În lume.

[Partea a II-a]

©Mihail Eminovici(Eminescu)

Adăugat de: th3mirr0r

vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.