266 - Michelangelo

Minune-i că am ars, vecin cu focul,
şi încă ard când stins e în afară,
lăuntrul mistuindu-mi-l în pară
şi împlinind cenuşilor sorocul?

Arzând, vedeam cum străluceşte locul
ce-mi deştepta a chinului povară,
încât mă mulţumeam privindu-l doară,
în moarte-aflând petrecerea şi jocul.

Dar cerul mi-a luat acea făclie
ce mă hrănea arzându-mă... Rămâne
să fiu cărbune-n spuza jucăuşă.

Cu alte lemne-Amor de n-o să-nvie
văpaia, nu voi mai avea, ca mâine,
o singură scânteie sub cenuşă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Michelangelo








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.