Mi-e frig de frigul… - Adrian Păunescu

Mi-e frig de frigul celui ce-o să plece
Și nu va mai veni-napoi, în veci,
Și haina din cuier devine rece
Și mânecile la cămăşi mi-s reci.

Mi-e frig de frigul omului pe care,
Îndată ce în glorie s-a frânt,
Familia l-a dus la-nmormântare
Și l-a lasat acolo, în pământ.

Mi-e frig de frigul lui, acum, că plouă
Și-n cimitir e apă cu prisos,
În timp ce viaţa ne e dată nouă,
El zace în sicriu acolo, jos.

Mi-e frig de frigul nopţilor de iarnă,
Când respirând prin viscole, postum,
Nămeţii vor începe să se-aştearnă
Și el, sărmanul, se preface-n scrum.

Mi-e frig de frigul ţurţurilor care
Vor atârna plângând de crucea sa,
Când lacrimile noastre funerare,
În cinic scăzământ, se vor usca.

Mi-e frig de frigul cerului pe unde
Îşi joacă rolul ultim şi-i e greu,
Că îl priveste însuşi Dumnezeu,
Și dintr-odată, prin schimbări profunde,
Mi-e frig de frigul lui. Mi-e frig de frigul meu…

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.