Metroul - Alexandru Cristian

’’Urmează staţia Piaţa Victoriei cu peronul pe partea dreaptă’’aud acest plicticos refren în fiecare dimineaţă când mă scol.Eu un lucru ce mi-a intrat în sânge,de fapt nici nu mai cred că pot scăpa de el.În loc să mă plâng mai bine vă descriu o întâmplare ciudată şi interesantă.în oraş se spune că nu prea poţi visa sau avea parte de experienţe deosebite,mai ales în locuri publice.În aceste locuri se simte o tensiune de nedescris,o grabă,un iureş de pasiuni greu de controlat.Pasiuni....am vorbit cam pompos un iureş de orgolii.Un exemplu nu-l las pe x să treacă înaintea mea în autobuz sau tramvai,ce eu sunt mai fraier?sau nu-l las pe Z să bage înaintea mea cartela la metrou.
Să vă povestesc un episod interesant din viaţa mea,petrecut într-un loc în care până şi aerul pare plictisitor,metroul.În fiecare dimineaţă,mă trezesc cu chinuitorul gând,că trebuie să mă duc la slujbă,acum parcă se spune job.Mă spăl cu o lentoare demnă de invidiat,mă îmbrac ca pe vremea lui Ludovic XIV,tacticos.Mănânc cu gesturi ce ar scoate din minţi şi pe cel mai elegant om al vremii.Nu suport graba dar nici lentoarea.Mă grăbesc când este ceva urgent,la un proiect de făcut la firmă sau altceva,dar când ajung la metro am un calm desăvârşit.Ştiu că odată ajuns aici nu mai pot rata nimic,sunt protejat de zidurile cenuşii,puţin primitoare ale metrolui.Cum spuneam,după ce termin plec pe la o oră nu foarte matinală,când nebunia în oraş este în plină desfăşurare.De la mine,până la metrou fac aproximativ zece minute.Acest timp este un prilej de a admira oraşul în mişcare şi în dezvoltare haotică.
La metrou cobor scările ce mi se par,prea mici,ori prea mare.Când cobor mi se par insuficiente,când urc parcă urc muntele lui Sisif.Nu pot să cred că există un om mai morocănos ca mine în privinţa scărilor.Când cobor,de ce sunt aşa puţine,când urc de ce nu se termină.O manie aş putea să-i spun urbană. Să vă povestesc puţin despre mania mea,scările.
Vreau să cred că nu par nebun,dar scările rulante mi se par o chestie hilară. Mă simt ca şi cum aş fi un neputincios ce aştept să mă ducă o măşinărie unde vrea.În schimb scările simple,îmi dau o libertate pe care sincer o cred foarte mare.Dacă vreau pot să mă întorc,la cele rulante sunt prins între pereţii metalici ai scării.E o închisoare,o lipsă de libertate a mişcării.Sunt un adept al scărilor normale.Să fiu sincer este un bun exerciţiu şi pentru menţinera în formă.Noi cei din oraş fiind cam certaţi cu mişcarea.
Cam multă vorbărie,puţine fapte.Cred că e un reflex dobândit de-a lungul timpului.Am să încerc să povestesc o întâmplare cu o înrâuire bună în viaţa mea.Sincer să fiu,o serie de întâmplări,cuplate cu un singur obiectiv,schimbarea ideilor mele preconcepute.Fapt ce la unii nu poate fii scos nici cu forcepsul deşi au avut o sumedenie de dovezi clare,ceva trebuie schimbat.
Era o zi de miercuri nici prea friguroasă dar nici extrem de caldă.Mă grăbeam către metro,ce aglomeraţie este în fiecare zi la Piaţa Victoriei,de nedescris.Cobor scările,de fapt zbor peste ele şi ajung într-o clipă la destinaţie,peronul.Aici plin de oameni,o mulţime colorită cenuşiu,feţe posomărâte.Nu am o explicaţie dar cred că interiorul metroului predispune la
acest lucru nu îmbucurător.Pe ici colo o imagine exotică,o domnişoară îmbrăcată vesel,chiar ţipător pentru cenuşii staţiei.Mă uit la ceas secundele se scurg ca zilele,iar minutele ca lunile.Nu ştiu de ce mă grăbeam exact,parcă un proiect sau o prezentare....
- Marcel salut!ce faci mai trăieşti?
Mă întorc şi văd un bărbat de vărstă medie,jumătate chel,ridat,cu o burtă destul de sănătoasă şi cu un rânjet inexplicabil.
- Îmi pare bine să vă cunosc,de unde mă ştiţi,spun eu mirat şi agasat,mă grăbeam doar.
-Sunt eu Victor,colegul de liceu.
- Nu-mi vine să cred,tu Victor imposibil!
- Au trecut anii m-am schimbat...şi tu un pic.
Mirat privesc la omul care în urmă cu ceva ani,era un sportiv de clasă,plin de fibră şi de agilitate.Campion la mai multe sportrui,cu o maşină drăguţă.Să fi el omul acesta,gras,ridat şi mergând cu metroul...?
- Am făcut Politehnica,după voinţa tatălui dacă îţi aduci aminte..Sunt inginer electromecanic la o făbricuţă.
- Dar ce ai făcut cu visele tale de sportiv?Erai cel mai bun dintre noi.
- Păi când am început Poli mi-am dat seama că nu mai pot să fac sport şi m-am lăsat. Maşină s-a învechit,am fost dat afară de două ori,iar acum mă restabilesc financiar.Tu?
- Eu lucrez la o firmă sunt proiectant,şi în timpul liber sunt pictor.Nu am avut un mare talent,aşa că nu m-am afirmat.În rest sunt căsătorit,din păcate nu am copii.Tu cu Oana?
- Nu mai ştiu nimic de ea a plecat în Franţa în facultate,m-am căsătorit cu Maria,o fostă colegă,nu a fost o mare iubire dar asta a fost.Am 2 copii studenţi la chimie şi fizică.
Oana şi Victor au fost perechea cea mai frumoasă a şcolii şi liceului nostru.Fiecare s-a dus pe drumul lui,ea la A.S.E. iar el Politehnică.Cât la ea rugat să dea la sport.Dar voinţa tatălui a fost mai puternică.Acum văd un în faţa mea un fost mare câştigător,era cel mai bun la orice,acum este un simplu om fără strălucirea ce ţi-o dă uneori natura.
- Victor am stat cu tine câteva minute eu mă grăbesc trebuie să ajung,ştii cum e munca la stăpân,pardon patron.
- Du-te liniştit unde numărul meu şi mai vorbim,ieşim la o bere sau la o plimbare ca în vremurile bune.
- Sigur mulţumesc mult.
Ne-am pupat şi am plecat fiecare.Metroul meu a venit nesperat de repede,de fapt când te gândeşti la ceva el vine într-o clipită.Mă sui în metro mâ ţin de bară şi nu pot să-mi smulg din cap Victor.Nu credeam că o să-l văd aşa,mi-l imaginam arătos până la 60 de ani,cu mulţi bani,case,ce mai un star de cinema.Dar viaţa te duce cum vrea dânsa nu tu.
La serviciu în aşa zi a mers totul bine.Seara le metro m-am enervat cumplit când unul grăbindu-se m-a împins pe scări,aruncându-mi un vinovat
scuze.Ajung acasă ca de obicei mă apucă somnul şi sunt gata de o nouă şi lungă,uneori plicitisitoare zi.
Metroul a fost locul în care mi-am petrecut aproximativ un sfer de viaţă,nu ştiu cum de mulţi oameni nu bagă de seamă ce importanţă are această râmă de fier.Este ca o rămă,un şarpe ce se târăşte pentru binele nostru.Câte întâlniri importante din viaţa oamenilor nu depinde de el.Câte întâlniri amoroase nu sunt din cauza lui.Câte veşti cumplite nu sunt cauzate de el.Este un lucru ce face parte din universul,destul de strâmt din păcate,urban.
Era o oarecare vineri,o zi ploioasă de cum o vezi te apucă plânsul.Mă trezesc mă pregătesc şi comod plec din casă.Pe drum mă rog stăruitor să ajung mai repede,vreau să nu mai fiu udat până la plouă.Metroul este adăpostul “suferinzilor’’ de frig şi ploaie.Eu ca şi multe alte persoane sunt
foarte dar foarte sensibil la ploaie,frig,să nu mai pomenin de ger.
Nu eram grăbit aşa că stau şi mă uit atent în staţie.Totuşi ce culori triste
o reminiscienţă a epocii în care libertatea era un nonsens,bucuria o bagatelă.Peste aceste culori,”neruşinat’’ se suprapun reclame vesele,colorate,în unele staţi chiar fast food-uir,victori vestului.Sau înfrângerea estului...
Niciodată nu am fost prea bun la politică ce să mai vorbim de istorie.Am o oarecare tangenţă cu geografie,o intersectare cu economia dar un paralelism perfect cu politica şi istoria.
Prin mulţime văd o femeie ce mă atrage în mod inexplicabil,este blondă,cu niste ochi azurii,dar un azur special,aproape de lapis-lazuli.Un ten puţin închis,dar un corp ce îmi aduce aminte de vechile sculputuri greceşti.Mă rog
cât mai ţin eu minte din cartea de istorie din liceu.Mai modern un corp de fotomodel.Mă uit insistent la ea,o cunosc de undeva,dar nu ştiu de unde să o iau,să apuc imaginea.O fi aceea Oana,Petronia fosta mea prietenă din liceu,Anca marea mea iubire neînpărtăşită .Sau o simplă străină care s-a intersectat cu mine acum.Sunt momente în viaţă când vezi pe cineva,care te
obsedează,posibil îţi aduce aminte de cineva,sau un fapt.Unii susţin că e porbanil să fi văzut aceea persoană în copilărie şi undeva în creier să ai impimată imaginea ei,iar când o vezi de produce acel declic.Alţii mai orientali susţin că este un deja vu din altă viaţă anterioară.Eu unul cred în coincidenţe.Mă uit atât de bine,încât realizez că trenul a închis în faţa mea uşile.
Această imagine m-a tulburat acele zile la serviciu.Peste o săptămână era o joi,mă duc grăbit la metrou în faţa mea o femeie cu părul blond,la fel cum era aceea apariţie,aceea femeie neştiută.Îmi bate inima puternic,poate fi ea sau nu?Această întrebare m-a neliniştit până am coborât scările am văzut......
nu era ea,avea ochii căprui.Mă duc iarăşi pe îndrăgitul peron.Banca roşie mi se pare neomenesc de dură şi rece, mă ridic.Pe peronul celălalt femeia blondă îmi zâmbeşte.Mă uit la ea,ea ridică uşor capul şi mimează un sărut aerian.Zâmbesc fericit,dar.....vine trenul şi nu mai văd nimic.Mă urc supărat.O urmăresc prin geamul plin de afişe al metroului,ea nu mai este....
Pe stradă mă gândesc de ce mă atrage aşa mult.Văd o florărie,un tânăr cumpără un trandafir.Mă opres,ţiganca veselă spune:
- Frumosule,brad deosebit,hai ia un trandafir şi viaţa te va iubi,de iei trei ea te va dori.
- Aş lua trei dar nu ştiu cine este şi cui să îi dau eu.
- Au,nu vezi bine.priveşte în jurul tău.
- Mulţumesc mult.plec grăbit
Mă uit în jurul meu o stradă goală,un bulevard plin de maşini.Iar la stop numai bătrâni nerăbdători să traverseze.Mă simt singur,mă duc plin de întrebări la serviciu.Acolo gândul îmi stă la vorbele pline de ascuns ale
ţigăncii.
Seara acelaşi drum plicticos de la servici la acasă.Aşteptam să se facă dimineaţa numai ca să merg cu metroul plin de speranţă,când o să o mai văd pe ea.Au trecut aşa zile dar ea nu a mai apărut ţiganca parcă nici ea nu mă cunoştea.
Un proiect important aveam de susţinut luni.Mă duc plin de avânt deja o uitasem pe femeia blondă.Cobor hotărât la metrou,mă uit în stânga,în dreapta nu este nimic şi nimeni care mă poate distrage de la ceea ce vreau să fac.Sunt convins că totul merge ca pe roate.Cineva mă atinge pe mână mă uit mirat,este ea femeia blondă.Rămân mut,nu mai pot îngâna niciun cuvânt cât de cât logic.În mine toate speranţele mele de reuşita proiectului se ruinează,aşa cum un castel de nisip se distruge când trece marea peste el.Ea era aceea mare ce îneca toate speranţele mele de reuşită a proiectului.
-Cine eşti?întreb eu mirat
- Mai şi întrebi sunt cea de ieri,de azi şi mâine.
- Iartă-mă dar nu te cunosc.
- Nu vrei ,de fapt nici nu ai vrut.Ai şi uitat,ah ce nerecunoscător eşti.
Mirat mă uit poate o fi vreo fostă colegă,sau mai grav să fi uitat cum arată o fostă prietenă?!
- Vino cu mine să ne plimbăm.
- Nu pot,scuză-mă am un proiect azi e termenul final....
- Taci şi vino cu mine.
Plecăm împreună din metro,merg pe jos alături de ea.Mă opres la florărie îi iau tre trandafiri roşii.Ea veselă mă sărută.
- Ai vrut dreptate mulţumesc mult,îi spun ţigăncii care se uită mirată la mine.
- Domnule să mă ierţi dar nu ştiu cu ce,nici nu şiu cine eşti.
- Lasă asta,îţi mulţumesc.
- Să ai parte de noroc şi fericire.
Un pic năucit de uitucenia ţigăncii,o iau de mână şi mergem uşor către parc.Ne ţinem graţios de mână,ea mă priveşte cu acel azur răpitor,eu sunt în al 30 cer de bucurie.Nu-mi vine să cred,uit de tot de mine,de servici,de familie de soţie.De fapt uitasem de ea de când o văzusem pe ea...
- Cum te cheamă?
- Numele meu îl vei afla când vei fi pregătit.
- De ce atâta mister,joacă?
- Iubirea ludică atrage mult,eu mă joc când iubesc,tu văd că ai uitat să te mai joci.De iubit eşti ca un străin ce se duce în alt continent iar acolo realizează că toţi sunt altfel.
- Eu ştiu să iubesc dar şi să mă joc.
- Serios?atunci de ce când te-am luat de mână mi-ai spus că ai treabă al muncă? Iubeşti aşa mult munca?
- Cine o iubeşte.Dar de acolo câştig pâinea mea. Nu pot neglija,nu sunt un om foarte bogat să pot visa şi să pot iubi cum vreau eu.
- Cine a spus că ai nevoie de bani?eu? tu? viaţa?
- Păi ştii că fără ei nu poţi trăi aşa cum vrei.
- Tu cum vrei să trăieşti?
- E o întrebare grea nici eu nu ştiu exact cum vreau.De fapt am vrut cumva dar nu s-a putut.
- Ce ai vrut?
- Să am o familie fericită plină de copii şi o soţie iubitoare.
- Ce te-a oprit?
- Nu ştiu exact.Nimeni şi nimic aşa a vrut viaţa,soarta.
- Nu mai da vina pe soartă pe greşelile tale şi pe neputinţele tale.Viaţa este pentru unii sacul de box în care te descarci.E o metodă bună,dar un sac de box nu are sentimente,inimă,minte.Eşti tipul de om care uită tot binele făcut,
contează nu mai ce faci tu,ceilaţi nu contează pentru tine.
- Mă acuzi fără să mă cunoşti aşa bine,de fapt nu şti nimic despre mine.
- Ştiu tot ce vrei să auzi şi ce nu vrei să auzi.
- Hai să ne plimbăm.E frumos afară şi aş vrea să profităm de timpul acesta magic care nu se va mai repeta niciodată.Unele momente în viaţă sunt atât de rare,încât de întrebi de ce le irosim cu atâta uşurinţă şi chiar o ciudată plăcere.
- Eu nu cred că tu eşti atât de cuprins de aceste momente.Se vede că le-ai uitat integral.
- Acuze,acuze...dar te iert scumpa mea.
Ne ţineam de mână,picioarele ne conduceau unde vroiau ele,eram pentru prima oară după mult timp fericit.Mă opresc o sărut pătimaş,ea zâmbeşte galeş şi îşi mângâie buzele.Parcă vrea să eternizeze gustul buzelor mele.Ochii ei îmi străpung sufletul doborât ca un un pom zdrobit de furia
vântului şi de beţia vijeliei.
Brusc sar în iarbă,apuc o floare,nu ştiu exact ce este,dar este o floare.Îi întind sfios floarea,ea o apucă cu o graţie greu de imitat şi apoi o aruncă.
- Timpul florilor a apus,acum a venit alt timp..
- Ce timp?
- Un timp al faptelor,al concretului...al realizării
- Nu te înţeleg...
- Cândva vei înţelege ce mult timp ai pierdut....ai privit în jos..acum dacă te uiţi în sus rămâi orb.
Mirat zâmbesc o strâng de mână,mă vrăjeşte această femeie,cine este ea?de fapt ce este ea.Este aproape reală,nu pot să îi străpung firul gândirii.Nu aş fi eu un mare psiholog dar este greu.Ea ridică mâna atinge o ramură şi se uită fix la mine. Eu mă uit la ea,în spate văd doi oameni care se opresc miraţi.
Amândoi zâmbeau enigmatic,ea începe să râdă.
- De ce eşti aşa încurcat?aceasta este viaţa ta....tu ai vrut-o
- Ce se întâmplă?
- Acei oameni sunt ceea ce tu ştii mai bine însă nu ai mai vrut să ştii de ei de ceva timp.Au trecut anotimpurile,se vede pe ei.
- Da sunt bărbat şi femeie dar sunt căsătoriţi de mult timp,par străini unul cu altul.
- Şi nu au motive?
- De unde să ştiu eu.Poate au avut neînţelegeri,o ceartă aprinsă.
- Poate nu se mai ştiu!sau altceva suporţi oglinda.
- Nu mă dau în vânt după ea de ce?
- Deci imaginea oglinzii inverse nu o ştii?
- Nu prea ştiu imaginea oglinzii.Dar ce sunt cu toate aceste întrebări?
- Sunt probleme vieţii tale.Aritmetica iubirilor tale şi geometria sorţii tale.
Femeia sare şi mă ia de mână,mă sărută şi mă aşează pe bancă,acolo în faţa mea este un lac nu foarte mare,destul de limpede. Pe cer norii duc o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu soarele.Ea mă strânge de mână puternic.
- Nu uita cine eşti,ce eşti,ce iubire ai.De fapt nu uita nimic din viaţa ta,nu te prea interesează viaţa ta.Eşti un străin pentru tine,cum vrei să fi apropiat de cei care te iubesc.Tu nici măcar nu te cunoşti.Nu eşti Marcel,eşti domnul proiectant şef,eşti domnul care ia ziarul,care ia metroul.Eşti un domn,nu un om.Ca să fii om trebuie să te accepţi aşa cum eşti,şi să doreşti să fi alături de familia ta.Tu nu eşti un escu,eşti Marcel al familiei,nu al firmei.Nu eşti fiul oraşului sau băiatul bun la toate al patronului tău.
- De ce îmi spui toate acestea? De unde mă ştii tu pe mine?
- Te cunosc,sunt cea de ieri,de azi de mâine.
Îmi ridic ochii în sus,o rază de soare mă orbeşte.Nu mai văd nimic decât o lumină difuză şi aud ceva cunoscut,întâi neclar apoi mai clar.
- Marcel dragă trezeşte-te, trebuie să mergi la serviciu.Azi este o zi frumoasă!

Din volumul Povestiri in Rama de Alexandru Cristian, 2015.