Coclindu-şi putregaiul şi apele amare,
Zărirăm în arşiţa cumplită, de amiaz
Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz:
Opala moartă prinsă într-un inel de sare.
Ţi-am spus pe ţărmu-i; — ”Balta această mă-nfioară.
Nu tremură pe dânsa nici cer, nici nor, nici zbor,
Şi sub povara sură şi grea de cositor
Oglinda ei nu simte lumina din afară.
Nici salcia pe maluri frunzişul nu şi-l plânge,
Nici nufărul pe apă nu râde alb în stuf.
Pe maluri ning scaieţii zădarnicul lor puf,
Pe apa ca un blestem pustiul se răsfrânge”
Lumina serii însă se răspândi pe iaz,
Şi se făcu din apa murdară o grădină
În care cresc din fire şi pete de lumină
Zambile, şi lalele, şi roze de Siraz.
Şi când albastrul nopţii ne-aduse micşunele
Pe pajiştile apei şi lin le-a răsfirat,
Când cerul, pentru clipa de taină, şi-a lăsat
Pe-aleile lichide prundişul alb de stele,
Noi în genunchi căzurăm Petale cu petale,
Din baltă cea mai tristă grădina ai făcut.
O, Doamne, înfloreşte şi bietul nostru lut
Cu rază pogorâtă din darurile tale.
Distribuie: