Plopii - Ion Horea

Să nu-mi spui, suflete, că nu ştii de ce te-nalţi cu ei şi tremuri
în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri!
Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puştii,
cum creanga socului o poate, cu dop de câlţi, atât de bine,
şi creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine?
De ce te joci di nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu ştii!

Din plopi, de-atunci, rămasă-i şoapta pământului şi licărirea
luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea,
şi înălţimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut
să fii şi tu întors din zborul unui îndemn necunoscut,
o clipă numi, sus pe vârfuri de plopi subţiri, unde sa-ţi razimi
de cer vederea ridicată dintre acăţi şi ulmi şi frasini,
şi într-o licărire barem să fi putut să-mbrăţişezi,
întinsă, lumea de bucate şi dealurile cu livezi!

E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei?
E o mirare lângă plopii ce i-au şoptit copilăriei?
Pământurile duc departe, nemărginite şi comune;
din rucubeu se-alege zborul şi-al rândunicii şi-al răţuştii:
De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune,
de ce te joci acum cu toate?
Să nu-mi spui, suflete, ca nu ştii!