Fulgii - Ion Barbu

Cad fulgii sovaielnici în stoluri fara numar
Din nevazute urne ei cad pe albul umar
Al dealurilor prinse de-o crusta argintie.
Ostiri de nori alearga…
- Ce surda simpatie,
Nori turburi, nori metalici, spre voi întins ma poarta?
Ati prefacut în domuri de-argint natura moarta
Si-ati pus în peisagiu un nou fior de viata,
Voi, blocuri mohorîte, convoi de-obscura ceata!…

Tot plumbul meu din suflet, o, forme calatoare,
Ca voi sa se topeasca în gînduri de ninsoare,
Caci, iata, vine vremea cînd – albe, împietrite –
Pe gînd descaleca-vor zapezi neprihanite…

Cad fulgii sovaielnici, asa cum în poveste
Cad stropi de piatra scumpa, usor si lenes, peste
Un stralucit razboinic, cuprins de-o vraje-adînca.
- Asemenea cîmpiei, sub cerul vînat înca,
T;inuturi ale mintii, lasati sa va-mpresoare,
Lasati sa cada-ntr-una din neaua altui soare,
Ce vesnic bratul ritmic al timpului arunca…

Cad flori de-argint, de spuma pe lunca-n sarbatoare,
Si vînturi potolite întinsurile-alinta,
Si fluturi albi s-aduna în pîlcuri orbitoare,

- O, suflete, ca lunca te-mbraca-n hiacinta…

Adăugat de: Popescu Nicoleta

vezi mai multe poezii de: Ion Barbu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.