Iliada. Cântul II. Partea II-a - Homer

Parcã-i deunãzi, când vasele noastre s-au strâns în Aulida,
Gata sã ducã pieire dușmanilor noștri din Troia.
Noi împrejur la un șipot jertfeam pe altarele sfinte
Nemuritorilor jertfe depline de boi, sub platanul
Mândru, de unde curgea din izvor așa limpede apã.
Minunãție atunci, un balaur cu spetele roșii
Ochilor noștri s-aratã, sfetit dupã vrerea lui Zeus.
El din altar, dedesubtu-i, țuștind, s-a urcat în platanul,
Unde pe ramura cea mai de sus, zgriburite sub frunze,
Stau pitulate în cuib piscuind vrãbiuțe plãpânde;
Opt erau toate-mpreunã, cu muma-le nouã. și puii
I-a-nfulecat, pe când ei țiuiau sãrãcuþii a jale.
Muma târcoale pe-acolo dãdea și-și bocea puișorii,
Dar se roti și o prinse de-o arip-atunci și pe dânsa.
Dupã ce fiara-nghițit-a și puii și vrabia, zeul,
Care pe ea o sfetise, atunci fãptui o minune.
O prefãcu într-o stanã de piatrã nãscutul din Cronos.
Noi uluiți am rãmas la asta privind cu mirare,
Astfel de semne cumplite curmarã jertfirile noastre.
Calhas atunci tâlcuind ale zeilor gânduri ne zise:
„Ce stați uimindu-v-așa, o, Aheilor? Zeus, izvorul
Înțelepciunii, ne-a dat o nãprasnicã piazã de-o faptã
Care va fi mai târziu și cu slavã ce n-are s-apuie.
Tocmai cum fiara-nghițit-a o vrabie și puișorii,
Opt pãsãrele golașe-mpreunã cu vrabia mumã,
Astfel în vremuri atâtea și noi vom tot duce rãzboiul,
Iar în al zecelea an cuceri-vom întinsa cetate.
Asta vestitu-ne-a Calhas, și iatã-mplinitu-s-au toate.
Stați dar aicea cu toții, Aheilor voi, sã ne batem
Pânã ce noi cuceri-vom orașul mãreț al lui Priam.”
Zise, iar ei chiotirã vârtos și grozav rãsunarã
Vasele jur împrejur, când deterã chiot Aheii
Și lãudarã vorbirea rostitã de craiul Ulise.
Nestor atunci, cãlãrețul gerenic, sculându-se zise:

„Doamne, cã tare sunteți de-o seamã cu pruncii la sfaturi,
Negrãitorii copii care n-au de rãzboaie vreo grijã.
Unde sunt oare-nvoielile și jurãmintele noastre?
Arzã-le focul atunci sfãtuiri și-nțelegeri fãcute,
Strânsul de mâini și-nchinatele vinuri, chezașii credinței!
Numai cu vorbe de clacã ne batem și n-avem putințã
Sã iscodim vreun mijloc, cu toatã-ndelunga zãbavã.
Tu neînfrânt, o, Atride, cu vrerea ce-avut-ai-nainte
Pune-te-n frunte și du-i pe Ahei în bãtaia cea cruntã.
Lasã pe unul, pe doi ca sã piarã, pe cei ce de-o parte
Umblã fugari de la oaste și nãzuie acum de pomanã
Calea spre țarã s-apuce-nainte de-a ști dacã Zeus
Ne înșelã cu vestirea sau nu, dupã semnele date.
Eu însã pot sã vã spun cã marele Zeus ne dete
Toatã-nvoirea în ziua când oștile noastre-n corãbii
Se înluntrarã sã ducã pierzare și moarte la Troia;
El fulgera de la dreapta vãdind o prielnicã piazã.
De-asta nici unul sã nu puie grabã la-ntorsul acasã
Pânã ce n-ar avea parte de câte-o nevastã troianã,
Numai așa rãzbuna-veți oftatul și dorul Elenei.
Însã de-o fi între voi oarecine ahtiat de-a se-ntoarce,
Pas dar, atingã-și corabia neagrã și bine vâslitã,
Dacã dorește sã-și vadã pe loc nenorocul și moartea.
Chibzuie bine, o, Doamne, și tu și de alții ascultã;
Nu este de lepãdat un cuvânt ce eu ți-l voi spune:
Armia tu întocmește-ți acum dupã neam și-nrudire,
Neamul pe neam sã s-ajute la luptã și ruda pe rudã.
Asta de faci, Agamemnon, și dacã te-ascultã Danaii,
Ști-vei tu care din frunte și care din gloatã-i netrebnic
Sau inimos la rãzboi, cãci ei osebit se vor bate;
Ști-vei și dacã de vinã sunt zeii cã nu iei cetatea
Sau cã nevrednicã-i oastea și nu se pricep cãpitanii.
”Zise lui Nestor atunci mai-marele Atrid Agamemnon:
„Birui pe Ahei, când e vorba de sfaturi, cinstite moș Nestor.

Zeus pãrinte, tu Palas Atena, tu Febos Apolon,
De-aș fi avut eu asemenea sfetnici vreo zece cu mine!
Iute cãdea mai demult a craiului Priam cetate,
Lesne luatã fiind și dãrmatã de mâinile noastre.
Dar numai patimi ne-a dat viforaticul fiu al lui Cronos,
Zeus, cãci el m-a împins la zadarnicã vrajbã și sfadã,
Pentru-o femeie doar eu și Ahile cu grele cuvinte
Ne dezbinarãm și chiar de la mine porni supãrarea.
Dacã noi doi și Ahile și eu am fi una vreodatã,
N-o sã-ntârzie o clipã-a Troienilor nenorocire.
Hai sã-mbucãm din merinde, ca-n urmã sã-ncepem rãzboiul.
Sulița bine s-ascutã și pavãza dreagã-și oricine,
Hranã sã dea cu deavolna la caii cei iuți de picioare
Și sã-ngrijeascã de car gândindu-se la bãtãlie,
Ca sã putem cât e ziua de mare sã ducem tot greul.
Nu vom avea noi rãgaz nici chiar într-o cirtã de vreme,
Pânã ce n-o veni noaptea sã-mpiedice avântul oștirii.
Pieptul la mulți asuda-va-nfocat de purtatul curelii
Scutului cel pãzitor și de lance trudit va fi brațul
Și nãduși-vor și caii de trasul strujitelor care.
Dacã pe vr’unul vedea-voi rãznit de pe câmpul de luptã
Și nãzuind sã rãmâie cumva oploșit la corãbii,
Are sã scape cu greu mai pe urmã de câini și de vulturi.
”Zise, și-Aheii dau chiot grozav; așa urlã talazul,
Care, când Austrul vine și-l saltã, se sparge la maluri
De un colțan rãsãrit, seninare ce veșnic o bate
Valul stârnit de tot felul de vânturi venite de-oriunde.
Oastea sculându-se s-a-mprãștiat la corãbii; din corturi
Fumul ieșea de la focuri și toți ospãtau din merinde.
Unul fãcea unui zeu închinare și altuia altul
Și se rugau sã-i fereascã de moarte, de crâncena trudã.
Craiul Atrid a trimis sã aducã de jertfã un mare
Taur cincar încãlat prea-tarelui fiu al lui Cronos,
Și a poftit pe Bãtrâni, mai-marii oștirii ahee,

Mai înainte pe Nestor, pe Idomeneu dup-aceea,
Ca și pe Aias cei doi, dupã ei pe Tidid Diomede,
Șase cu cel deopotrivã cu Zeus la minte, Ulise.
Numai oșteanul rãzboinic Menelau veni de la sine
Ca sã-l ajute, știind cã frate-sãu are de lucru.
Taurul împresurarã și orzul sfințit ridicarã,
Iar Agamemnon, în mijlocul lor, începu sã se roage:
„Zeus prea-nalte, slãvite de sus, din senin și din nouri,
Soarele nu-l asfinți și nu grãbi noaptea sã vie
Pânã ce eu n-am sã surp al lui Priam palat cu tavanul
Negru de fumuri și porțile-n parã de foc sã-i pot arde
Și sã pot rupe cu lancea pieptarul de-aram-a lui Hector
Și sã-l prãvãl și pe el, și-alãturi de el cu duiumul
Soții în colb sã-i rãstorn, sã muște din țãrnã cu dinții!
”Zise, dar nu-i fu-mplinitã rugarea din partea lui Zeus;
El închinarea-i primi, dar cazna-i spori mai departe.
Dupã rostirea rugãrii și-a orzului sfânt presãrare,
Vitele-njunghie grumazul sucindu-le și le jupoaie,
Coapsele taie din trunchi, în prapuri apoile-nfãșoarã
Împãturindu-le-n douã, deasupra pun carnea cea crudã
Focuri aprind și le ard pe despicãturi retezate
Și mãruntaiele-nfipte-n frigare le frig pe jeratic.
Când erau coapsele scrum și din mãruntaie gustarã,
Carnea rãmasã tãind-o felii în frigãri o trecurã
Și rumenitã frumos o traserã de pe jeratic.
Când isprãvirã cu totului tot și ospãțul fu gata,
Benchetuiau, și aveau cuvenitul mertic fiecare.
Dupã ce ei potolirã cu toții și setea și foamea,
Vorba-ncepu cãlãrețul dibaci din Gerenia, Nestor:
„Tu, preamãrite mai-mare al oștirii, Atrid Agamemnon,
Vremea sã nu ne mai pierdem cu vorba și nici sã mai punem
Piedicã lucrului care ni-i dat cu-ajutorul lui Zeus.
Hai dar mai repede pune pe crainici sã buciume veste
Armiei noastre, ca toți sã s-adune pe loc la corãbii.

Noi s-o pornim dupã asta prin tabãra mare, sã mergem
Toți laolaltã de-aici, s-aprindem mai iute rãzboiul.
”Nestor așa le vorbi, și-Agamemnon Atrid se supuse;
Numaidecât porunci el la crainici, bãrbații cu glasul
Rãsunãtor, sã dea strigãt, sã cheme pe-Ahei la bãtaie.
Ei începurã sã strige, și-n pripã se strânserã-Aheii.
Craii, nãscuții din Zeus, pornirã grãbiți cu Atride
Oastea sã-și puie la rând. Cu ochi lucii Atena-ntre dânșii
Scutu-și purta, un odor care-nfruntã și vreme și moarte,
Și de sub care tot fâlfâie o sutã de ciucuri de aur,
Bine-mpletit fiecare și-n preț de o sutã de tauri.
Grabnicã, scutul clãtindu-l, ca fulgerul trece prin oaste
Și o silește la mers, Și-n inima fieștecãrui
Pune tãrie de fier, ca neobosit sã tot lupte.
Și le era mai în voie lor astfel decât pe corãbii
Calea s-apuce-napoi spre scumpa lor țarã strãbunã.
Cum arzãtorul pârjol o pãdure nãmornic-aprinde
Sus pe o culme de munți și vâlvoarea i-o vezi de departe,
Astfel și luciul armelor dalbe ale oastei pornite
Strãlumina în vãzduh și departe ajungea pân’la ceruri.
Cum, câteodatã, venind din alte meleaguri o droaie
De zburãtoare, de gâște ori cocoare ori lebezi gâtoase,
Peste livada-asianã la râul Caistru pe maluri,
Unde și unde tot zboarã și vesele bat din aripe,
Lãrmuitoare s-așazã și lunca de freamãt rãsunã;
Astfel și multele gloate ieșind din corãbii, din corturi,
Lângã Scamandru pe câmp se revarsã. Bãtut de picioare
Și de copitele cailor duduie groaznic pãmântul.
Ei la Scamandru pe câmp și pe lunca cea verde-nfloritã
Stat-au puzderii ca frunza și floarea ce dã-n primãvarã.
Tocmai ca multele roiuri de muște ce zboarã-mbulzite,
Și forfotesc bâzâind pe la stâna de oi și de capre,
Când primãvar-a venit și-s vasele pline de lapte;
Mulți și pletoșii Ahei, sodom se-așezarã-mpotriva

Oastei troiene pe câmp și stau gata sã zvânte dușmanii.
Cum rãvãșitele turme de capre pe dealuri, cãprarii
Repede și le despart, în amestec, fiind la pãșune,
Astfel încoace și-ncolo oștirea și-mpart cãpitanii
Și o pornesc la rãzboi. Între ei Agamemnon cu capul
Și cu privirea mãreț ca și Cel care fulgerã-n nouri,
Lat ca Poseidon la piept și la mijloc întocmai ca Ares.
Cum pe câmpie s-aratã mai mare-n cireadã buhaiul,
Capul și-nalțã fãlos și s-aratã-ntre multele vite,
Astfel și Zeus atunci fãcu pe Atrid Agamemnon
Mare sã parã-ntre mulți și sã fie a vitejilor frunte.
Spuneți acum mai departe, voi Muzelor olimpiene,
Voi doar zeițe sunteți și ca martore totul cunoașteți;
Veștile noi auzim, dar faptele nu le cunoaștem –
Spuneți-mi care erau între-Ahei cãpitanii și Domnii?
N-aș putea eu sã-i înșir și nici sã dau nume mulțimii,
Chiar dac-aveam înzecitã din fire si limba și gura
Și-mi era glasul de-oțel și-n pieptu-mi plãmânii de-aramã,
Dacã zeițele olimpiene, ale lui Zeus copile,
Muzele, n-ar pomeni câtã oaste venise sub Troia.
De-asta și numãr pe toți cãpitanii și vasele toate.
Peste Beți, pe de o parte, domneau Penelaos și Leitos.
Cloniu, apoi Protoenor și Arcesilau. Iar Beoții,
Unii din Hiria, alții erau din Aulida stâncoasa,
Din delurosul oraș Eteonos, din Shoinos și Scolos,
Din Micalesos cel larg, din Tespia, chiar și din Graia;
Alții din Harma erau, din Ilesiu, apoi din Eritra;
Din Eleon mai departe, din Hila și din Peteona,
Din Ocalea, din ține-ziditul oraș Medeona,
Din Eutresis, din Tisba, bogata-n hulubi,
Și din Copași din Coronia, din Haliart, unde-i pajiștea verde; Alții erau din Platea și-o seamã-ntre dânșii din Glisas,
Din Hipoteba cea bine-ziditã, din Nisa preasfântã
Și din sfințitul Onhest, pe unde-i dumbrava cea dalbã

A lui Poseidon, din Midia, din podgoreana cetate Arne
Și din Antedona, orașul de lângã hotare.
Ei cu cincizeci de corãbii purceserã, și în tot vasul
Tineri Beoți au venit de douã ori zece și o sutã.
Iar pe acei din Aspledon și din Orhomen îi mânarã
Doi, Ascalaf și Ialmenos, feciorii lui Ares, pe care
Mândr-Astiohe-i nãscu pe la curtea lui Actor Azide;
Când se suise ea, fatã fecioarã,-n iatac sã se culce,
S-a furișat într-o noapte la patu-i puternicul Ares.
Dânșii venirã vâslind cincizeci de scobite corãbii.
Pe Foceieni îi ducea la rãzboi Epistrofos și Shediu,
Ai lui Ifitos feciori, nepoți lui Naubol inimosul;
Din Chiparisos o parte erau și din Piton stâncosul,
Alții din Daulis, din Crisa cea sfântã și din Panopea,
Din Iampolis, din Anemoreia, și-alãturi de dânșii
Locuitori de pe malul Chefisului sfânt, și în urmã
Cei din Lilea, pe unde își are izvorul Chefisul;
Negre corãbii cu toate de patru ori zece vâslirã.
Pe Foceieni i-așezau în șiraguri acum cãpitanii
Sârguitori pe lângã Beoți rânduindu-i, la stânga.
Iar peste Locri stãpân era Aias cel iute, Oilidul;
Nu era el rãsãrit ca Aias Telamonianul,
Ci mai mãrunt decât el și de in avea platoșa dânsul,
Dar între Ahei și Elini era-ntâiul la-ntrecerea-n suliți.
Locrii venirã din Chinos și din Caliar, din Opunta,
Parte din Besa, din Augia cea mult plãcutã, din Scarfe,
Și de la râul Boagriu, din Tarfe, din Troniu.
Aias aduse de patru ori zece corãbii smolite,
Pline de Locri din fața ostrovului sfânt Eubea.
Din Eubea, suflând a mânie, Abanții, din Halchis
Și din Eretria, din Histiea cea darnicã-n struguri,
Și din Cherint de la țãrm, din-nalta cetate Dionul,
Și din orașul Carist și locuitorii din Stire –
Furã conduși de-al lui Ares ortac Elefenor, feciorul

Lui Halcodonte, mai-marele Abanților tari de virtute.
Iuți și cu pletele-n spate dau zor dupã dânsul Abanții
Plini de rãzboinic avânt și cu suliți de frasin întinse,
Gata sã dea în dușmani și platoșa sã le sfâșie.
Ei au venit cu de patru ori zece smolite corãbii.
Iatã și cei din Atena, cetatea cea bine ziditã
Unde domnea Erehteu cel mare de suflet, pe care
Palas Atena-l crescu ca mladã a pãmântului rodnic
Și-l așezã la-nchinat dup-aceea-n bogatul ei templu,
Unde de dragu-i jertfesc, încheindu-se anul, feciorii
Atenieni o mulțime de miei timpurii și de tauri.
Pe-Atenieni îi ducea Menesteu din Peteos nãscutul;
Nimeni, afarã de Nestor, cãci el era cel mai în vârstã,
N-a fost ca dânsul așa încercat la rãzboi ca sã mâne
Și telegarii și armia lui înarmatã cu suliți,
Și Menesteu a venit cu cincizeci de corãbii smolite.
Douãsprezece corãbii cu oameni aduse și Aias
Din Salamina și stete pe-alãturi de cetele Atenei.
Cei de prin Argos apoi, din Tirintul cu prejmet de ziduri,
Din Hermiona și Asina, cetãți cu limanuri afunde,
Din Epidaur mãnosul în vii, din Trezena, Eiona,
Și din Egina, din Mases, cu toții feciori din Ahaia,
Stau sub porunca viteazului nenfricoșat Diomede
Și-a lui Stenelos, fecior al vestitului Domn Capaneus,
Și ca un zeu sta alãturi de ei Evrialos, feciorul
Lui Mecisteus, al cãrui pãrinte fu craiul Talaos.
Dar peste toți poruncea ortomanul Tidid Diomede,
Care la Troia veni cu optzeci de smolite corãbii.
Alții pe urmã din bine-zidita cetate Micena
Și din avutul Corint, din Ornia și din Cleona
Bine-zidita, din Aretirea, plãcuta cetate,
Din Siciona, pe unde-nainte domnise Adrastos,
Din Hiperesia, din Gonoesa-nãlțata pe stâncã
Și din Pelene, precum și din buna cetate Egion,

Ca și din tot Egialos și cei de prin larga Elice
Și de pe țãrmul întreg în o sutã de vase venirã
Subt Agamemnon. Cu el erau trâmbele cele mai multe
Și mai viteze;-narmat în lucii veșminte de-aramã
Cel mai fãlos și mai mare a fost el între toți cãpitanii,
Însuși fiind un viteaz și având și oștire mai multã.
Locuitorii din Lacedemona râpoas,-albiata,
Unii din Faris, din Mesa cu mulții porumbi și din Sparta.
Alții din Brisia, ba și din Augia cea desfãtatã
Și din Amicle, din Helos, oraș de pe marginea mãrii,
Și din Oitilos, din Laas, ei toți în șaizeci de corãbii
Furã conduși de Menelau, de fratele lui Agamemnon.
Ei osebit se oștirã. Mergea între dânșii Menelau
Plin de încredere-n sine, cu inima gata de harțã,
Și-mbãrbãta la rãzboi. Mocnea el de furie-ntr-însul
Ca sã rãzbune mai repede dorul și plânsul Elenei.
Locuitorii din Pilos precum și din dalba Arena
Și din Trion de pe lângã Alfeu și din Epi-ntãritul,
Din Amfigenia și din Pteleos, din Chipariseis,Din Dorion
Și din Elos, pe unde pe Tracul Tamiris
Muzele l-au întâlnit și luatu-i-au darul cântãrii,
Când de la craiul Evrit din Ehalia, el, cãlãtorul
Se-ncumetase la drum sã întreacã în cântec pe Muze,
Fiicele împlãtoșatului Zeus. De-aceea și-n cale
Ele atunci l-au orbit de necaz și luatu-i-au darul
Dumnezeiesc și fãcut-au cu totul sã uite de lirã –
Dânșii cu toții erau sub porunca lui Nestor bãtrânul,
Și aduceau nouãzeci de negre adâncate corãbii.
Cei din Arcadia, locuitori de sub plaiul Chilenei,
De la mormântul epitic, pe unde-s luptașii de-aproape,
Cei din Feneos și din Orhomen cel cu multele turme
Și din Stratia, din Ripa, Enispa, bãtutã de vânturi,
Și din Tegea și cei din orașul plãcut, Mantinea,
Cei din Parasia și din cetatea Stimfelos, cu toții

Furã-n șaizeci de corãbii conduși de-al lor crai Agapenor,
Al lui Ancaios fecior; și mulți se suirã-n tot vasul,
Oamenii arcadieni deprinși la purtatul de arme.
Craiul Atrid Agamemnon le dete el însuși corãbii
Bine podite spre-a merge pe luciul mãrii albastre,
Neștiutori ei fiind de cãlãtoria pe mare.
Cei din Buprasiu apoi și toți cei din sfânta Elida
Cât se cuprinde de unde-i orașul hotarnic Mirsinos
Pân’ la Hirmina și stânca Olenicã și la Alesiu –
Patru mai mari cãpetenii aveau, fiecare cu zece
Repezi corãbii, și-n ele erau cu duiumul Epeii,
Unii din ei sub porunca lui Talpiu și-a lui Amfimahos,
Ai lui Evrit și Cteatos feciori și nepoți de-ai lui Actor;
Alții erau sub Diores, feciorul lui Amarinceus,
Și sub voinicul cu fața de zeu Polixenos, feciorul
Lui Agasten, care avut-a de tatã pe craiul Augias.
Cei din Dulihiu și cei din Ehinele sfinte ostroave,
Care se aflã așezate pe mare în dreptul Elidei,
Ei cãpetenie aveau pe Meges, potriva lui Ares,
Os din Fileu, cãlãrețul iubit al lui Zeus. De ciuda
Tatãlui, Meges de mult se mutase-n ostrovul Dulihiu.
Dânsul aduse la Troia de patru ori zece corãbii.
Iatã și-Ulise. Supuși venirã subt el Chefalenii
Cei inimoși din Itaca și din pãdurosul Neritos,
Din Crochilea o parte și alții din asprul Egilip
Și din ostrovul Zachint și din Samos, și locuitorii
De pe uscat, de pe þãrmul de dincolo, de la ostroave,
Ei ascultau de Ulise, potriva lui Zeus la minte;
Douãsprezece corãbii aveau și erau rumenite.
Toas al lui Andremon sub mânã-i avea pe Etolii
Cei din Plevron, din Olenos, apoi din Pilene, din Halchis
Cel de la mare și din Calidon de pe stâncile-nalte.
Nu mai trãiau acum fiii viteazului mare Oineus,
Nu mai trãia nici Oineus și nici Meleagru bãlanul,

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Homer








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.