Răsunetul - Hafez

Când asculți rostirea celor înțelepți,
să nu spui că n-are bună chibzuială.
Nu poți tu pricepe al rostirii tâlc,
duhule, aicea-i marea ta greșeală!
Capul meu nu-și pleacă fruntea în pământ
nici în lumea asta, nici în cealaltă.
Apără-mă, Doamne, de acest viespar,
forfota de gânduri din cupola-naltă!
Nu știu înlăuntru-mi cine-i necăjit,
cine n-are tihnă nici măcar o clipă.
Mult, eu nu mă jălui niciodată, dar
cel dinlăuntru-mi tropotă și țipă!
N-am dormit de-atâtea oarbe-nchipuiri
cărora-n adâncu-mi le mai caut cheia.
Gem de mahmureala a o sută nopți –
unde mi-i taverna?... Poate, de aceea
dragilor din Crama Magilor li-s drag,
fiindcă focul, viul, care nu se stinge,
arde aici în vatra-mi fără de funinge.
Iar aud în noapte, Doamne, sau visez,
șoapta-ți dinlăuntru-mi, glasul tău de tunet:
”Golul de sub coșul pieptului, Hafez,
încă îmi răspunde în prelung răsunet!”

Traducere de George Dan (Vol. ”Privighetorile Persiei”)

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Hafez








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.