Pârjolul - Hafez

Mi-a ars tot pieptul inima aprinsă
de focul după dusa mea iubită.
Un foc a izbucnit în casa asta
și-a ars, de flăcări, casa mistuită!
Tot trupul, din pricina despărțirii,
mi-a ars de viu și sufletul meu ars e
de foc din soare care arde-n chipul
și ochii dragei cu priviri întoarse.
De-atât pârjol din lacrimile mele
s-a mistuit și inima-mi sărmană,
și-azi-noapte, inima de lumânare,
de mila mea a ars în neprihană,
ca fluturele-arzându-se-n dogoare!
Veșmintele curate, mi-au fost duse
de apele din cramă, în șuvoaie,
și-odaia minții mele a fost arsă
de focul revărsat de prin butoaie!
Alină-mi chinu-n care ard, iubito,
și vino, căci a ochilor lumină
s-a despuiat de albele-I veșminte
și-a ars, în semn smerit că ți se-nchină.
Povestea focului, Havez, mai las-o,
Și trage-o dușcă! N-am dormit o noapte
iar lumânarea-n brațe cu povestea-ți
a ars, stingându-și ultimele șoapte.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Hafez








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.